… bătînd străzile prin Oraș, la ceasuri diferite, n-am putut să nu văd că a devenit și mai frecventabil; are tot mai mult lipici.
Mă refer la turiști. Sînt tot mai mulți. Nu am devenit vreo capitală turistică, dar am devenit una frecventabilă, ceea ce-i un mare pas, să știți.
Anii trecuți, turistul era – se vedea pe el! – un rătăcit. Pîlcurile de bătrînei veniți cu cei de-o seamă, futadori trecuți bine de prima tinerețe, ajunși pe-aici în căutare de gagici, expați cu treburi, nostalgici reveniți după trei decenii – cam asta însemna turismul.
Văd – și mă bucur – că turiștii-s mai mulți, azi; îi găsești prin fel de fel de locuri, c-o hartă în mînă, pierduți fără să se supere. Sînt și bătrîni – veseli și zîmbitori, bucuroși să găsească o atmosferă plăcută. Și mulți – deja, foarte mulți! – tineri, ajunși în cine știe ce excursie de grup. Îi văd, bun-înțeles, și pe cei veniți să bea și să se distreze; îndeobște flăcăi englezi bine hrăniți, cu ochii-n toate părțile și cu berea în mînă, gălăgioși și gata oricînd s-o facă lată.
Ăsta-i turismul! Și se întîmplă chiar aici, în locurile pe lîngă care trecem fără să le băgăm în seamă ori pe care le ocolim; și se întîmplă în orașul pe care îl știm, pe care nu dăm doi bani și de care zicem c-am vrea să scăpăm oricînd.
Ieșiți seara-n oraș și veți vedea. Altfel de oameni, altfel de fețe, altfel de atmosferă; cred că cineva care nu cunoaște Bucureștiul și plonjează în vîltoarea asta lipicioasă, în care miasmele gangurilor se-mpletesc cu parfumul de tei înfloriți, poate ajunge să creadă că-i un oraș fantastic.
Și, mai știi? – poate chiar e.
