o s-o scoatem la capăt?

… de fiecare dată cînd se-ntîmplă să am vreo altă treabă în timpul zilei, mă lovesc de vechea întrebare: ce e cu sutele de maşini din oraşul ăsta? Oamenii ăştia nu merg la muncă şi nu vin de la muncă.

Și totuși, orașul e ticsit – uneori mai plin de mașini la prînz decît dimineața ori seara.

Firește – înțeleg; așa cum eu am treabă în acel moment, așa și ceilalți se poate-ntîmpla să aibă. Dar, stai… atîția, atîția oameni?

Firește – știu cum ne e felul. Aşa e bucureşteanul. Umblă, merge, se duce şi se-ntoarce. Şi niciodată n-a fost altfel. Cum zicea Farfuridi? astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg…

Dar buluceala bucureșteană-i exasperantă.

Și-i de-ajuns ca – undeva, la vreun stop – un taxi să rămînă-n pană; o groapă să fie săpată peste noapte pe lîng-o bordură; o coloană oficială să trebuie să fie lăsată să se ducă; ori pur și simplu vreun semafor să hotărască să-și puie capăt zilelor becurilor și tot, tot orașul se blochează.

Atunci nici nu mai știi pe un’ s-o iei. Bulevardele-s blocate, străduțele la fel. Dai cu banul – și orice-ar ieși, nu cîștigi decît draci.

În general însă, zic că-i totuși mai bine ca acum 6-7 ani, cînd simt c-a fost vîrful ambuteiajelor bucureștene. De-atunci au apărut îmbunătățiri de infrastructură care ne fac viața mai bună – să fim drepți, pentru că altfel, cu numărul tot mai mare de mașini, n-am fi putut face nici un metru…

Desigur – față de anii trecuți, avem mai mulți bicicliști – și se simte.

Însă avem un transport public de suprafață mai prost – pentru că sînt mai puține mijloace de transport…

Sînt constatări la-ndemîna oricui. Ca, de pildă una pe care-am făcut-o deunăzi la prînz: am ajuns, mergînd pe jos de pe 1 Mai pînă-n Romană, mai repede cu zece minute decît autobuzul 300.

Ce mai oraș, Bucureștiul ăsta.