Duminica ailaltă s-au strîns la Piedone-n parc vreo zece mașini vechi; dar vechi-vechi, de dinainte de Marele Război. Evenimentului i-a zis Antebellum.
… mașini cît să le numeri pe degete, dar cîte pasiuni pe lîngă ele! Luceau la Soare, miroseau a ulei și benzină nearsă, iar colecționarii… mamă! – dădeau tîrcoale pe lîngă ele ca pîndarii, Doamne-feri să le atingă cineva cu deștu’…
N-am priceput la ce rost să te duci la un așa eveniment într-un parc și să țipi ca din gură de șarpe că cineva vine să-ți admire mașina prea de-aproape; ține-ți-o, nene, în casă. Măcar popii te lasă s-atingi moaștele…
Mă rog – dacă te duceai la propitar și-l năimeai pentru o tură cu droașca, pentru vreo nuntă, pentru vreo ședință foto profesională, imediat se dădea pe brazdă; dar așa-i omul.
Da’ să lăsăm oamenii și să admirăm mașinile. Ce păcat că-s așa de puține! Ce păcat că istoria auto a ajuns așa săracă!
Poze? Cîteva. Zeci.
Linii splendide, somptuoase, fluide, detalii încîntătoare, luciu și nichel, lemn și piele.
Uneori parcă te-așteptai să se scoboare vreun comisar de pe aripă și să-nceapă să tragă-n legionari.
