De multe ori mă întreb unde sînt oamenii. Oamenii – adică aceia care se presupune, prin definiția lor, că se grijesc de ceilalți, se gîndesc măcar la ceilalți; că se poartă omenește, cum ar veni.
Nu mai există – sîntem înconjurați nu de oameni, ci de firme și de persoane; nici măcar de cetățeni.
Din cînd în cînd citesc despre greutatea de a-ți face o firmă în țara noastră, despre numărul de avize cerute, despre ștampilele puse pe hîrtii și de copiile după acele hîrtii, despre timpul pierdut la ghișee: la înființare, la depuneri de acte, la plăți… Se zice, așadar, că țărișoara noastră n-are cum să meargă bine atîta vreme cît firmele nu merg bine.
Corect? Desigur. Omenesc? Pe aproape. Vedeți voi, dificultatea de a avea o afacere este, într-adevăr, un indicator fidel al societății.
Dar oamenii, întreb – oamenii? Dificultatea omului de a se descurca între ghișee, chinul lui de a alerga după o ștampilă, umilința lui de a plăti o nenorocită de taxă – ASTA nu este un indicator al societății?
Ba bine că nu. Doar că cei care ne dau lecții – dimineața, la prînz și seara – nu-s oameni, ci persoane; deontologi pe PFA, lideri de opinie pe ștat de plată: nimic din ce simt ei nu este omenesc. Ei mereu zic: ducîndu-mă să plătesc Statului banii ăștia și stînd atîta vreme la coadă, am pierdut atîția și atîția bani. Și așa e – au pierdut niște bani care nu trebuiau pierduți.
Dar oamenii? Ei ce pierd? Oamenii nu pierd bani? Banii lor nu-s tot timp? Timpul lor nu-i valoros? Oare timpul lor nu se traduce în bani – sau în ceva mult mai important, anume în calitatea vieții?
Oameni! N-am mai văzut oameni care să le pese de ceilalți oameni de așa de mult timp!
Cîte perle de cultură s-au chinuit să strîngă, secolele trecute, învățători, cărturari, înțelepți: cărți întregi cu proverbe, cu zicători, cu povești cu tîlc. Și totul în van: toată înțelepciunea noastră s-a strîns în două vorbe pe care le scuipăm prin colțul gurii: „decît să plîngă mama, mai bine să plîngă mă-ta”.
Așa e cînd nu mai avem oameni.
