întoarcere în Pipera

Ale tinereții valuri… Mi-am petrecut și eu vreo trei ani din viață prin Pipera; dar asta se-ntîmpla pe vremea cînd Pipera era „platforma industrială”, nu tărîmul corporatiștilor. Din platforma industrială n-a mai rămas nimic; însă iureșul oamenilor care lucrează aici e mai mare ca oricînd.

Nu știu cîte suflete munceau aici cu-n sfert de secol în urmă; azi, citesc că sunt un sfert de milion. Nu-i de mirare că aici n-ai cum să ajungi; nici măcar metroul se pare că nu face față la orele de vîrf.

Sîmbătă, pe ploaia aceea infectă, am făcut un ocol prin Pipera – aveam un sfert de ceas în plus la dispoziție, îndreptîndu-mă undeva în zona limitrofă. Ce pustiu, sîmbăta – corporațiile ședeau închise, parcările goale, bălțile se întindeau dintr-o bordură-ntr-alta.

Asta – cu bălțile – nu s-a schimbat defel de pe vremea mea.

Trist loc, Pipera. Da: clădiri înalte din sticlă; dar între ele, cîtă mizerie! Un loc care s-a întins în sus, ca să nu privească-n jos, să vadă murdăria. Ce lăcomie de a construi! Cîtă grabă de a cîștiga!

Orașul nostru – nu doar corporația, entitate pe care o urîm – e lacom și prost. Dacă ar fi deștept, orașul ar crea o infrastructură care să ajute acest loc blagoslovit; căci Pipera e un loc de pe urma căruia orașul cîștigă – și cîștigă gros.

Metroul nu face față? Păi atunci, să transformăm tramvaiul 16 într-unul rapid, care să ducă omul într-un sfert de oră la Sfîntu-Gheorghe. Să punem pe picioare și nenorocitul de 5, al cărui capăt din Băneasa nici azi nu e construit.

Pipera e un loc unde lăcomia bucureșteană se vede cel mai bine. Lăcomia de a scoate bani, fără să cheltui mai mult decît e nevoie. Dar aici nu-i doar zgîrcenia corporațiilor; ci și a adminstrației: de asta e așa urîtă Pipera.