scris de C. D. Mocanu
Precizare: Fiecare casă are o poveste.
Am folosit fotografii de „împrumut”, menţionând sursa, pentru că cei care au făcut fotografii mai bune ca ale mele nu au spus povestea iar cei care au scris povestea nu ne-au arătat casa. Le mulţumesc pentru „colaborare”, în egală măsură şi fotografilor şi povestitorilor!
Este casa vestiţilor fabricanţi bucureşteni de săpun Costache şi Toma Zamfirescu, tată şi fiu. Nepotul acestora, Constantin Zamfirescu, fiul Ecaterinei sora lui Toma, a fost principalul producător interbelic de ciocolată şi de dulciuri.
Istoria familiei Zamfirescu, frumos prezentată de domnul Adrian Majuru, începe în acest colţ de Bucureşti pe vremea lui Mihail Şuţu, ultimul vodă fanariot. În acele vremuri protoereul Constantin Zamfirescu a fost adus din Muscel la biserica din mahalaua Bradului.
Fiul cel mic al acestuia, Costache, cumpără de la boierul Stravolca un teren dincolo de bariera Dudeştilor pe care înfiinţează în 1840 o fabrică de lumânări şi de săpun. Afacerea merge bine, se dezvoltă şi destoinicul ei proprietar ajunge foarte cunoscut sub numele de Costache săpunarul. Fabrica, foarte modernă, a cărei construire a durat circa doi ani, producea săpun de rufe, săpun de toaletă, glicerină, lumânări şi săpunuri speciale. În anii 1921 – 1922, pe acelaşi teren, a fost construită şi o fabrică pentru parfumuri de lux. Fabrica de săpunuri speciale, împreună cu depozitele de produse finite şi de ambalaje erau la parterul clădirii aflate pe latura dinspre Calea Dudeşti la etajul căreia se afla locuinţa familiei.
În anul 1865, ca urmare a dispariţiei premature a tatălui său, conducerea fabricii este preluată de Toma Zamfirescu. Casa acestuia din Calea Dudeşti se umple de viaţă. A avut opt copii, trei fete şi cinci băieţi, care au primit o educaţie aleasă.
„La 17 ani, fată frumoasă şi dornică de viaţă, cu legături destule în familiile burgeze ridicate cu ale căror odrasle fusese colegă, Elena Zamfirescu (cea mai mare dintre fete) organiza adesea nişte party-uri în casa familiei, care avea o parte de primire deosebită: un hol de 5×8 m cu tapete franţuzeşti, tavanul în pictură de ulei şi stucatura de bronzuri, parchet de stejar, şi unde se accede pe o scară în spirală de stejar cu parapet de fier forjat şi covor roşu. Din faţa scării se deschidea un salonaş de 5×5 m cu balcon de fier forjat la Calea Dudeşti, (fotografia următoare) şi la fel cu tavane pictate în ulei, tapete etc. Aici se găseau şi pianul, şi o masă marchetată Renaissance, toată mobila fiind de stil Louis XV, adusă la timp din Franţa. Tot din hol şi pe aceeaşi parte era salonul cel mare, de 5×10 m, şi care era la fel prevăzut.”Aşa descrie o parte a casei domnul Codin Zamfirescu.
În perioada interbelică, la parterul clădirii, au mai funcţionat diverse prăvălii, Societatea de transporturi Autoglobus, Circumscripţia XIV de Poliţie.
Anul 1940 marchează împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea fabricii, ocazie cu care a fost pus în vânzare săpunul Centenar.
Schimbările dramatice produse în Romania mai ales după decembrie 1947 şi pustiitorul regim comunist instaurat atunci au afectat şi familia Zamfirescu. Toate proprietăţile acesteia au fost prelute de stat prin naţionalizare.
Casa din Calea Dudeşti 123 şi fabrica din spatele ei vor face cunoştinţă cu o altă lume. Fabrica a adăpostit mai întâi Cooperativa Progresul Muncii – Unitatea I şi apoi, până în decembrie 1989, Întreprinderea Industrială de Stat (I.I.S.)/Cooperativa Arta Mobilei. Pentru o scurtă perioadă de timp, locuinţa familiei Zamfirescu a găzduit Şcoala Elementară de Fete nr. 23 bis, fiind apoi ocupată de chiriaşii statului. La parter au funcţionat un Debit de Tutun (Mateescu Ecaterina) şi Contabilitatea Întreprinderilor Comerciale de Stat (I.C.S.) Ciocanul (Restaurantul Ciocanul – Calea Dudeşti 140) şi Înfrăţirea (Restaurantul Înfrăţirea – Calea Dudeşti 84). În cele din urmă şi acest spaţiu a fost transformat în locuinţe.
Urmaşii familiei Zamfirescu, domnii Codin Zamfirescu şi Vintilă Săvulescu au recuperat doar 1600 m² din teren cu ce a mai rămas din fabrica de săpun şi un imobil situat pe o stradă alăturată (Matache Dobrescu).
Casa lui Toma Zamfirescu, aflată azi la numărul 123A, a rămas în proprietatea statului şi este locuită de mai multe familii, unele fără forme legale. Deşi este clasificată ca monument de arhitectură cu valoare locală (B-II-m-B-18634) „chiriaşii” au „moderizat-o” prin înlocuirea ferestrelor originale cu unele tip termopan de culoare albă şi a uşilor din lemn cu unele metalice, „frumoase şi rezistente” fără ca nimeni să le dea peste mână. Autorităţile nu au nici o apăsare pentru starea jalnică în care se află şi asta pentru că habar n-au de istoria din spatele ei. Şi chiar dacă ar avea tot nu le pasă.
