Revin asupra subiectului legat de viețuirea noastră comună în oraș.
Anume – de relațiile ce iau naștere în cartiere.
Știți – odată cu ridicarea marilor cartiere de locuit bucureștene s-a spus că relațiile între oameni s-au distrus. Vechile comunități, cu obiceiuri, legi nescrise, cunoașteri și încrederi construite în zeci de ani de conviețuire s-au pierdut.
Cu toate astea – timpul trecînd – și în aceste cartiere s-au reconstruit relațiile de comunitate; pentru că e-n firea omului să-și dorească, cumva, asta. Dar asta a durat ani!
De-aceea, Drumul Taberei ori Balta Albă aveau (și au încă!) altă atmosferă decît alte cartiere apărute mai tîrziu.
Iată, însă, Bucureștiul luînd-o iar de la zero: pentru că de zece ani buni încoace au apărut cartiere noi; pîlcuri de blocuri unde oamenii s-au mutat treptat, cartiere de case unde vecinii s-au tras unul pe celălalt…
Privind un pic la ce se întîmplă pe aceste cîmpuri unde s-a întins azi noul București, vedem că a fost într-adevăr o goană după un pămînt al făgăduinței – ceea ce presupune să fii primul, să-ți marchezi teritoriul, să-ți aperi agoniseala și să te lupți ca să fie mai bine…
Ce nu s-a petrecut încă în aceste noi pămînturi bucureștene este desigur nașterea relațiilor de vecinătate.
Da – e devreme; dar e și greu să devii vecin și să transformi un așezare umană nouă în comunitate cînd există lucruri multe discordante.
Da – și să le vedem. Să vedem că nu toți cei care s-au mutat într-un bloc nou au plătit aceiași bani; unii au cumpărat cînd era scump, alții au prins oferte bune cînd piața scăzuse tare de tot. Cei care și-au luat pămînt au trecut prin aceeași stare; și nici prețurile la ridicarea unei case n-au fost mereu aceleași.
Sigur – cînd știi că tu ai venit primul într-un loc și te-ai luptat să tragi și curent, să pavezi și-un drum și-l vezi pe vecinul tău venind după doi ani și luînd de-a gata toate astea, cum să nu-l invidiezi? E omenește.
Vecinii încă nu-s vecini; în aceste noi cartiere oamenii sînt un pic speriați. Speriați de viitor; de ratele pe 25 de ani, de evoluția francului elvețian – oamenii ăștia încă nu au disponibilitatea de a se uni.
Mai e și frica; frica de altul mai tare; frica de vecinul care-și va muta gardul c-o palmă mai în pămîntul tău; frica să-și facă cineva un bloc peste casa ta și să-ți ia toată lumina…
Mereu atîrnă întrebări: „am făcut bine?” – că am ales să mă mut aici, că poate altundeva era mai bine; sau „oare casa asta chiar e bine construită?” – întrebări, care în esență pot fi rezumate în… „a meritat?”…
Mai e și lipsa elementelor care fac comunitatatea, comunitate. Școala, dispensarul, biserica. Oamenii încep să socializeze după o vreme, cînd își duc copiii în parc, la școală, la doctor, cînd babele se duc la biserică; dac-aș glumi un pic, aș spune că aceste noi cartiere se vor închega cînd vor avea babele lor.
