Vitan – felurimi (II) Ai lu’ Anghimoft

scris de C. D. Mocanu

Pe strada Troscotului la intersecţia cu strada Pelinului locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer – macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.

Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.

Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, căsătoriţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.

Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.

Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate depăşesc orice închipuire.

Caralii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea cheia spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit.

Miliţienii aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „concediu” în penitenciarele patriei, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de recluziune.

Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagul Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.

Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.

A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pasional, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie” Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.

Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.

Din documentele dosarului şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel pe care îl bănuiau a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.

Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile lotului „Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.

Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare, cu care aproviziona fabrica de mezeluri Avântul. Avea acces la produse finite dar şi la carne. Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea. Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori. După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.

Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. La vremea aceea era bun, foarte bun iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.

Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Acesta, neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „gestiune”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.

După aceea, şoferul – negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti.

Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!

Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.

Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ‘80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.

Post scriptum: Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.