Ştiţi prea bine – cu cît gospodarul unei instituţii publice e mai meschin, mai mărunt, mai mărginit, pe-atît gardul e mai mare, mai înalt; pe-atît e poarta mai îngustă, uşa mai dosnică.
De nimica nu se teme gospodarul ca de ochiul nevinovat al cetăţeanului, aruncat în ograda sa.
Odinioară, instituţiile se făceau frumoase, somptuoase, maiestuoase, să transmită oamenilor şi oraşul mîndrie şi încredere. Iar gardul – Doamne, gardul! – era doar o chestie sugerată, o convenţie ce delimita spaţiul public de cel privat.
Gospodarul de azi urăşte vechile gărduleţe.
Urăşte ca omul să vadă-n bătătura lui. Urăşte ideea de spaţiu public.
Iacă exemplu!
… fain gărduleţ, faină portiţă! Dar nu pentru standardele Secolului 21, care dacă nu va fi al gardurilor, nu va fi deloc!
