… nimic mai trist decît cărţile care-ajung să se vîndă în hipermarket: aruncate în coşuri, ca izmenele, ca ibricele, ca pufuleţii, cu etichete galbene pe care scrie „două la leu”…
Dar desigur, decît s-ajungă la maculatură, poate de-aici cineva le-o cumpăra – la kil…
De fiecare dată cînd dau peste-un raft cu cărţi – oriunde-ar fi asta – mă opresc să mă uit, dintr-un soi de respect rămas de pe vremea cînd cuvîntul scris se găsea greu în ţara asta.
Uneori îmi pare rău că mă uit – pentru că văd chestii dintr-astea:
…. este (a fost!) cea mai bună hartă tipărită a oraşului nostru; harta „galbenă” care, de-a luingul anilor 2000, a fost un punct de referinţă pentru oricine voia să se descurce în Bucureşti, fie el taximetrist, agent imobiliar ori de vînzări, ori poate doar provincial curios.
A fost – pentru că ultima ediţie a acestei hărţi este cea din 2011/2012. Dar atlasul nu zice asta, pentru că cei ce-l editează vor încă să-l mai vîndă ca actual, aşa c-au acoperit anul cu un abţibild pe care scrie „ultima ediţie”.
Ultima ediţie chiar e ultima – din 2011 nu s-a mai tipărit o hartă bucureşteană actualizată; de ce s-ar face, azi, cînd e de-ajuns să te ducă telefonul absolut orinde-ai nevoie?
Doar că tu – cumpărătorul – nu ştii că eşti pe cale să cumperi o hartă scoasă acum mai bine de trei ani.
