Puține cartiere bune ale Bucureștiului au avut ghinionul acestui Primăverii… Știți și voi – Primăverii este unul dintre ultimele cartiere noi interbelice. Nu era destinat parcelărilor ieftine, ci trebuia să găzduiască funcționărime – care-și putea permite case mai acătării, nu dintr-acelea „tip”.
Ghinionul amplasării splendide – într-o zonă verde, liniștită, cuminte – l-a pus, pesemne, în calea comuniștilor, care-și căutau un cuibar discret, unde să-și clocească puii. Primăverii a devenit, pînă-n Revoluție, un cartier secret, închis, plin de legende și de jinduiri.
Primăverii nu s-a deschis oamenilor nici în anii libertății. Și azi, Primăverii are un aer de cartier închis – între închisul de stat, cu milițian la poartă și închisul privat, cu bodyguard lat la ușă.
Namile de mașini care n-au loc să intre-n curți, restaurante noi cu meniuri scumpe, lipsa aerului de zonă rezidențială adevărată (ce diferență între Primăverii și Cotroceni, Domenii și alte locuri bune ale Bucureștiului!) nu te-mbie la plimbare pe-aici – deși ai ce vedea. Străzile-s frumoase, casele-s (cele mai multe) splendide – dar ce folos? Nu-i lucrul acela-n atmosferă care să te facă să simți locul ăsta aproape.
Or fi destui care-or mai tînji, azi, să se-adune printre ai lor aicea. Or fi destui care să țină cu dinții de cortina trasă peste acest loc – și asta nu ți-l face deloc plăcut.
De asta – cînd mai ajung pe-aici – nu-mi vine să pierd vremea, să mă pierd pe aleile drăguțe-n sinea lor, să merg agale privind oameni și felul lor de-a fi. Nu-mi place nici azi, Primăverii.
Și-i păcat – și pentru cartier, și pentru Oraș.
