Vă spun foarte sincer, mă interesază mult felul în care evoluează mersul cu bicicleta în orașul nostru. Asta, pentru că-i știu, cît de cît, istoria; am prins vremea cînd aveai loc să mergi pe-oriunde pe două roți, dar nu peste tot era voie să mergi. Erau vremuri cînd nici cu mașina nu puteai merge; una la mînă – că erau puține mașini, și-a doua – că nu se găsea benzină…
Am înțeles foarte bine nevoia noastră, a tuturor, de a ne lua mașini, odată cu ivirea posibilității de-a o face. Am înțeles frustrarea de a nu avea mașină, nu pentru că nu ți-ai permite! – ci pentru că nu existaumașini…
Îndesirea mașinilor a fost un proces firesc; dar tîrziu, rapid, canibal – nu lent și așezat ca în țările capitaliste. Și, încă înainte ca șoferul să apuce să împărțească străzile atît timp cît să se sature, ne-am lovit de procesul invers, de de-mașinizare (dați-mi voie să zic așa, vă rog).
Ce avem? Laolaltă, încă avem oameni care sînt fericiți pentru că pot conduce – și oameni care vor oraș verde, accesibil transportului public, pietonului și… mai ales… bicicletei.
Privind la perioada de-acum 10-15 ani, în care mașina a devenit fiara șoselei în București și la perioda actuală, în care bicicleta este tot mai întîlnită și mai folosită, văd asemănări.
Ia, vă rog mult, să nu credeți că mă iau de biciclist – cum mi-e renumele – ci caut să-l înțeleg.
Întîi, desigur, se cade să mă-nțeleg pe mine. Îmi place să merg cu bicicleta – dar nu mi-e, asta, religie. Îmi place – credeți-mă! – să conduc în orașul ăsta, dar încerc să o fac cuminte, legal, cu minte. Îmi place să mă folosesc de transpotul public; și-mi place să merg – mult! – pe jos.
Știți care-i beleaua? Îmi place să-mi placă; așa cum îmi place să mănînc ceva bun-bun. Mi-i drag să merg cu bicicleta pîn-la serviciu, nu să conduc cu ea acolo: așa-s eu.
De-asta nu m-alătur celor care „cer”, celor care vor drepturi: pentru că eu deja le am; mie nici o lege, nici o reglementare nu-mi poate lua ceea ce am deja: plăcerea de-a face un lucru.
De-asta nu-s la marșurile bicicliștilor: pentru că eu n-am ce să cer nimănui; eu însumi – eu însumi, cetăţeanul, sînt tot ceea ce contează! – nu am ce să cer nici șoferului, nici pietonului, și nici măcar primarului; asta pentru că eu însumi respect șoferul și pietonul, și – respectîndu-l – n-am ce să-i reproșez: mereu am primit înapoi respectul oferit.
De-asta, bunăoară, nu mă bag cu bicicleta în mulțime; pentru că nu mă bag nici cu mașina în mulțime.
De-asta nu bat obrazul celui care s-a băgat în fața mea; pentru că la o sută de metri mai încolo, o să intru eu în fața lui – așa-i orașul.
Eu știu și eu înțeleg că viața în oraș înseamnă viață și loc pentru toți; și toți laolaltă. De-asta n-am vrut marș al bicicliștilor în ziua în care tot orașul meu își serbează și istoria, și locuitorii, și civilizația – pentru că pot face marș și-n sîmbăta viitoare: c-așa-i frumos, nu te duci la ziua cuiva ca să-ți faci tu – attention whore – ziua acolo…
De-asta eu înțeleg că – în ciuda a ce ți se spune – nu ești liber pe bicicletă. Aflîndu-te în oraș cu mașina, o poţi lăsa într-unul din nenumăratele locuri de parcare gratis și legale din centru și – mai apoi – poţi merge oriunde ai chef, pe jos, cu autobuzul, cu metroul. Folosirea justă și cu bun-simț a mașinii trebuie lăudată! Cu bicicleta, înţeleg că eşti legat ca și cu lanțul de ea; n-ai cum s-o laşi de sub ochi, n-ai cum s-o parchezi la trei străzi mai încolo – trebuie s-o ții cu tine.
Și eu înțeleg că nimănui nu-i place să fie legat de-un lucru, oricît de mult ar iubi lucrul ăla.
Doar că – la final – ştiu că nimănui nu-i place să i se bage nimic pe gît. Nimeni nu este buricul pămîntului; nimeni – dar nimeni! – nu este mai îndreptățit decît celălalt să ceară ceva care-l afectează pe celălalt.
