… mi-am dat seama că, dus de-ale vieții valuri, n-am mai fost pe la un „La Mama” de ani și ani de zile. Se-ntîmplă, nu mi-o luați în nume de rău…
La sfîrșitul anilor ‘90, Bucureștiul încă nu se dumirise bine care-i treaba aia cu civilizația, cu consumul, cu pauza de prînz, cu prinsul mușteriului în mreje.
„La Mama” este, poate, primul restaurant bucureștean care-a-nțeles că se poate face treabă-n domeniul ăsta, al mîncatului. Și-i datorăm multe și azi, acestui restaurant – fără glumă.
Și azi, „La Mama” este un soi de etalon de eficiență și civilizație în lumea restaurantelor. E-un soi de eficiență cinstită, care nu-și dă cu firma-n gard – și asta-i grozav. Mă uit la restaurantul de lîngă Ateneu – solid și perfect și-mi pare bine că s-a menținut într-un simbol al zonei, că a devenit un etalon, că a ajuns o rețetă copiată.
Așa pare – și așa e; lucrurile care par într-un fel suficientă vreme, înseamnă că… așa sînt.
Și… cum naiba poți asculta aici, la restaurant, pe bandă, muzică mai bună, mai inspirat-aleasă, decît la radio?
