E toamnă, e momentul ăla al anului în care bogăția naturii își arată ce-are mai frumos, înainte de-a se transforma în gri și veșted.
Mustul fierbe, pastramele sfîrîie, prunele bolborosesc în oale, devenid magiun – sau se ridică, sub formă de abur, prin serpentina alambicului, devenind apă de foc – castraveții sînt puși, aliniați după-nălțime ca la armată, în borcanul de 10 litri, cu saramură peste ei. Zacusca s-a răcit și se poate pune frumos în cămară, gutuile fac arome la soare-n geam, merele și restul dulcelor poame colorează mesele… Crizantemele-s bîzîite de viespi zgribulite și de muște năuce – iar soarele, cînd bate, bate pieziș, drept în ochi să te saturi de el, să-ți faci rezerve pentru mai încolo, cînd or da cețile grele…
Și, încă, aș vrea mai mult.
Aș vrea să simt abundența și mai bine. Aș vrea tarabe pline, veselie, risipă de bunătăți.
Da – aș vrea ciuperci care să se găsească de vînzare, pentru păstrat pe iarnă, pentru toate poftele. Aș vrea cărnuri și cîrnați de pus pe frigare, pastrame nu doar de la tîrguri la care doar scumpetea e tradițională. Aș vrea să miroasă a pîine proaspătă, a gogoși tăvălite-n zahăr mult, aș vrea să fie totul… mai pe specific.
Aș vrea… nu știu cum să zic… aș vrea mai multă sărbătoare; doar am mai dus-o și pîn-la toamna asta!
