Nu cred că e vreun popor mai grijuliu cu aspectele ecologiei ca al nostru. E de-ajuns să te uiți în juru-ți: de grija mediului înconjurător, românul se teme așa de tare să arunce vreun recipient de plastic, încît îl folosește pînă la acel moment în care acesta se distruge, de la sine…
Aruncă, românul, vreo pungă? Doamne-ferește! – ce bine ţine şi azi, punga aia de Billa, luată de cînd s-a inaugurat magazinul, în ‘98! Sticla de cola, ajunge ea la gunoi? Văleu – păstreaz-o, să iei lapte sau vin de la țară! Iar caserola de înghețată… ehei, dragii moșului, aici povestea e lungă… o seară de iarnă ne-ar trebui s-o depănăm…
Cum ajunge să intre caserola de înghețată-n viața noastră? … de cele mai multe ori, o primim; să nu vie cu mîna la spate, oaspeții noștri trec mai-nainte pe la butic, și aleg – din lada frigorifică – o caserola, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Înghețata, de obicei, se mănîncă repede – și aici, în nouă din zece culturi occidentale, destinul recipientului în care s-a vîndut se încheie: ajunge la gunoi, în secțiunea dedicată materialelor plastice – de unde e gata, după ce-a fost reciclat și topit, să aducă bucurie altei generații de oaspeți…
Nu în România.
Caserola de înghețată – linsă – ajunge în chiuvetă și e spălată. Mai apoi e pusă bine, în raftul din debara unde zac celelalte cutii şi caserole: de înghețată, de salată, de icre, de margarină, de iaurt la găletușă…
… caserola e gata să-nceapă drumul său inițiatic: va cunoaște familii, civilizații, obiceiuri – îşi va desăvîrşi existenţa.
Cît de curînd, cu prilejul altei vizite, rămîne sigur ceva de dat la pachet oaspeților; de aceea există, deci, raftul cu caserole în casa românului.
Caserola ajunge în altă casă, în altă chiuvetă, în alt raft. O vreme face naveta: mama-soacră aduce-n ea tocăniță, prăjiturele, șnițele pentru copii; mai apoi – maturizîndu-se – caserola ajunge să meargă și ea la serviciu. Aici e cît pe ce s-o-ncurce.
Dacă doamna casei își duce la muncă prînzul în caserolă, atunci sînt toate șansele ca aceasta să revină acasă în bună stare; dar dacă domnul o folosește pentru aceleași scopuri, destinul caserolei se poate îndrepta spre un trist final. Domnul detestă organic ideea de a spăla caserola la serviciu; la fel de mult cum detestă ideea de-a o mai plimba acasă.
Dar caserola are noroc. Un coleg sau vreo colegă se-ntîmplă s-aibă nevoie, în acea zi de cumpănă, de un recipient pentru a duce acasă ceva – poate restul comandat de la prînz.
Caserola intră, acum, pe coordonatele altei orbite. Altă familie, alte obiceiuri…
Are, noua familie, vreun băiat la cămin? Iată caserola – înghesuită printre oale şi sticle, în sacoșa de rafie încredințată mecanicului, la locomotivă. Iat-o respirînd aerul altui oraș. Iat-o, poate, cu noroc, cîndva, ajungînd în Spania – plină cu sarmale făcute de mama, ca la mama acasă…
Noroc că n-am trimis pe nimeni, încă, pe Stația Spațială Internațională. Căci, undeva prin bagajul spațial, ascunsă de bunicuţa cosmonautului, s-ar regăsi, plină cu chec şi-nvelită în punga de Billa, ea – caserola între caserole – gata să facă pasul cel mare…
