Este după-amiază și soarele strălucește puternic în geamurile clădirilor de birouri. Undeva, la etajul cinci sau șase, intră-n birou Marele Om – definit, în existența sa, de inițiale ca CEO ori COO. I se pare curios că în lobby vede pahare de suc și niște fursecuri; o-ntreabă pe aia de la HR dac-o fi ziua cuiva (cuiva care contează, mai precis).
„Nu-i ziua nimănui, a făcut cinste Cutare” zice aia de la HR „și-a luat casă – a făcut credit pe 25 de ani, cu rată de 500 de euro”.
„Dă-l afară” zice Marele Om. „Dacă are 500 de euro datorii pe lună, în curînd o să vină la mine să-i măresc salariul, că nu se-ajunge cu banii. Dacă-i dau lui, o să afle și alții, și-o să ceară și ei. Și-așa nu am cum să mai măresc prețurile pe piață – și asta-nseamnă că la anul n-o să mai am cum să-mi schimb mașina, dacă măresc bugetul de salarii”
… vi se pare o conversație aiurea, ciudată, nepotrivită, neomenească? Așa și e; dar este doar aplicarea, clasei de mijloc, aceleiași măsuri cu care judecă ea societatea de dedesubt.
Avem azi ceva ce numim „clasa de mijloc” – slavă Domnului că o avem; dar această clasă, în lipsa unei ideologii proprii, judecă doar după foloasele ei imediate. Clasa de mijloc trebuie să-și facă loc în societate, să-și caute ei înșiși greutatea și importanța, să se definească.
Așa că această clasă de mijloc a-nceput lupta. Nu, nu cu Statul – să-l facă mai bun, să-l facă să funcționeze așa cum ar trebui! – ci cu cei care-atîrnă la mila Statului; pentru că e mai simplu să lupți cu cei pe care-i disprețuiești.
Clasa de mijloc trăiește în frică. Frica de a-fi pocnită de apendicită la Zalău, departe de spitalul privat la care are abonament, departe de doctorul din București. Frica de-a-și ști copilul coleg cu-n țigan curat din cartier.
Clasa de mijloc – cum spuneam – de frica societății normale, își face societate separată, pe bază de abonament de client. Dar cît de greșit să-ți duci viața dînd din coate printre ceilalți și strigînd: „Am bani! am bani! Banii mei nu sînt buni?”
Asta-i cheia problemei; în societatea de clienți, banii altuia mereu vor fi mai buni decît banii tăi.
O vezi la școala particulară; copilul de bani-gata care nu vrea să-nvețe nu va fi dat afară, nu va fi lăsat corigent – pentru că banii lu’ mămițica sînt mai buni decît banii tăi. O vezi la clinica privată; abonatul standard de corporație rămîne pe hol, în fața lui fiind băgat abonatul vip.
A, nu-i așa? Ba bine că nu; fix așa e.
E păcat. E păcat că nimeni nu iubește clasa de mijloc; dar asta, pentru că ea însăși nu iubește pe nimeni. Săracii nu visează să cîștige bani mai mulți muncind mai mult; ci să cîștige potul cel mare, să fie bogați. Bogații nu se tem de sărăcia absolută, de ruina totală; ci doar de revenirea în clasa de mijloc.
Iar clasa de mijloc – care are totul de pierdut – se teme cel mai mult. I-e frică, noapte de noapte, să se-ntîmple ceva și s-ajungă înapoi să meargă cu tramvaiul. I-e ciudă, zi de zi, pentru că n-o s-ajungă la bogăția aceea confortabilă la care jinduiește.
„Banii mei nu sînt buni?” – întreabă, deci, cetățeanul din clasa de mijloc, fără să știe că nu asta ar trebui să întrebe.
