Flori Iuhas predă radio la FJSC și iubește Bucureștiul ei ca și cum ar fi parte din el. Pe vremea studenției, a venit din Satu Mare și și-a însușit Bucureștiul pe care n-a încetat să îl iubească! Vorbele unui om pozitiv, chiar pot face urâtul să fie frumos!
De ce ați ales să veniți în București?
Pentru ca în Satu Mare nu existau atâtea posibilități de afirmare, pe de-o parte, pe de altă parte m-a încântat foarte mult ideea că în București există o viață culturală foarte spumoasă, că există foarte multe teatre, că există cinematecă… citisem despre cinematecă și eram foarte curioasă: ce o fi aia? Așa că în momentul în care m-am hotărât să vin la facultate, deși aș fi putut alege Clujul sau Timișoara, am zis nu, mă duc la București! Părinții mei nu s-au opus, m-am urcat în tren și aici am fost!
Ce așteptări aveați atunci?
Nu știu, mi-ar fi plăcut să fie un oraș un pic mai liniștit, poate. În primele câteva luni de-a dreptul am suferit din cauza aglomerației… ca să nu zic că în prima zi în care am ajuns în București am făcut insolație, am umplut mocheta de la hotelul in care eram cazată, cu tot felul… Mă deranjau foarte tare oamenii, care erau altfel decât în Satu Mare. De exemplu, aici m-a călcat cineva pe picior și tot persoana respectivă era furibundă că de ce stau eu acolo în autobuz lângă ea, eu eram de vină că m-a călcat pe picior. În Satu Mare, o doamnă care m-a călcat pe picior s-a aplecat să-mi ștearga sabotul: vai, doamnă, v-am murdărit pe sabotul dumneavoatră și e alb!
Au fost momente în care v-ați dorit să vă întoarceți acasă?
Nu, nu au fost astfel de momente pentru că într-adevăr m-a prins Bucureștiul în mrejele lui, tocmai prin viața culturală pe care o oferă. Am început încă din studenție să mă duc la teatru… obiceiul de a merge la cinematecă mi l-am pierdut între timp, dar mă atrag și acum concertele… în Satu Mare nu aș fi avut niciodată posibilitatea să mă duc la câte concerte am fost aici. Rolling Stones n-au venit la Satu Mare, au venit în București. Pe toți titanii ăștia ai muzicii, despre care în timpul lui Ceaușescu auzeam pe posturile de televiziune din Ungaria, am avut ocazia să îi văd în București.
Pe vremea aceea, ce oportunități vă oferea facultatea?
Oportunitățile erau aceleași ca și acum. Practică ne căutam noi. La TVR am fost și le-am zis că nu mișc de acolo până nu mă iau în practică la ei, așa că m-au luat. În vacanță, mă duceam la televiziunea din Satu Mare, iar acolo simplul fapt că veneam din București a fost: Wow, sigur că vă luăm la practică! În București era altceva, aici erau multe redacții și aveai de unde alege, în Satu Mare erau două ziare mari și late.
Cum era viața de noapte în București?
Era drăguță! Erau o grămadă de cluburi, sunt și acum. Am ieșit foarte mult în cluburi, în centrul vechi. În club A mi-am petrecut o grămadă de nopți și plecam de acolo de mila chelnerilor care se uitau urât la noi că nu mai plecăm odată.
Ați lucrat în presa scrisă, de ce ați ales să predați radio?
După ce am terminat facultatea, m-am angajat la o publicație cu profil economic și sunt destul de terne informațiile din domeniul economic, așa că am încercat să-mi colorez puțin experiența abordând și publicații de anchete, radioul, am încercat să mă reorientez pentru că, în presă, se spune că dacă ai început cu un anumit gen de publicație se cam pune eticheta pe tine și nu mai reușești să scapi. Eu am încercat să scap pentru că informația economică nu-ți oferea nicio savoare a scrierii. Când am terminat facultatea nu aș fi crezut că o să ajung să predau. După facultate am fost nevoită să fac modulul pedagogic, pe care nu l-am făcut la vremea lui pentru că am zis: eu, să predau? Nici vorbă! Profosorul coordonator al lucrării mele de licență mi-a cerut să vin să-i țin seminarele, dar eu nu am fost prea încântată. Am acceptat pentru că a insistat. De la al doilea seminar, m-a lăsat singură și în momentul în care o doamnă, care era mult mai în vârstă decât mine, a ridicat mâna, cred că au început fizic să-mi tremure genunchii gândindu-mă la ce întrebare o să-mi pună. Am știut să-i răspund și brusc am fost foarte relaxată. După care, i-am provocat eu să-mi pună întrebări. Atunci mi-am dat seama că e frumos, și că e interesant, și că aș putea să fac această meserie.
Vă regăsiți acum mai mult în această meserie?
Da, nu cred că aș fi rezistat să tot scriu până la adânci bătrâneți. Se poate colabora. Acum trei-patru ani, când am avut o poftă nebună de scris, am colaborat cu revista Tomis din Constanța, care era revistă de cultură. Deci nu cred că dacă vreau să scriu ceva și trimit la o redacție, cineva o să mă refuze. Deci, de scris, poți să scrii și din afara redacției, de predat, nu poți din afara facultății.
Ce s-a schimbat la București de la studenția dumneavoastră până acum?
Nu mare lucru. Mie îmi place Bucureștiul! Pur și simplu îmi place! Cred că acum m-aș plictisi teribil într-un oraș de provincie. Părinții mei s-au mutat între timp de la Satu Mare la Sibiu. Sibiul arată fantastic, dar mi se pare un oraș mort în care nu ai ce face. Te plimbi pe bulevardul principal dintr-un capăt în altul, stai la terasă și, mai încolo ce mai faci? Te duci la muzeu o dată, de două ori, de câte ori te poți duce să vizitezi un muzeu? Pe când în București tot timpul se întâmpla ceva. Oferta culturală este copleșitoare, nici nu știi ce să alegi. De multe ori ești nevoit să renunți la ceva ce îți place pentru altceva ce ți se pare un pic mai atractiv. Dar îmi pare bine că au început să renoveze clădirile, au refăcut centrul vechi, cât de cât acolo! Îmi pare rău că se distrug parcuri, dar sper că va arăta și Bucureștiul ca o capitală europeană în următorii puțini ani. Tot timpul am nutrit speranța că Bucureștiul va arăta, într-o zi, superb.
Aveți un loc preferat în București?
Îmi place foarte mult parcul Carol, îmi place mult zona aia. Pe la Unirii, în spate, sunt tot felul de străduțe pe care îmi face mare plăcere să mă plimb, de multe ori mă uit pe clădiri și văd plăcuțe din alea comemorative: aici a trăit Mircea Eliade, aici a fost odinioară spitalul în care a fost internat de sifilis Mihai Eminescu. Îmi place foarte mult, simt că mă invadează brusc amintirile din cărți și, chiar fără să închid ochii, îmi pot imagina că trăiesc vremurile respective. Sunt locuri foarte frumoase și până la urmă e foarte important să provoci un oraș, să te duci, să te plimbi pe străzi fără să știi unde ai să ajungi, fără să știi ce te așteaptă pe strada respectivă.
La început v-au șocat oamenii, dar cum ați reușit să vă păstrați această atitudine pozitivă?
Prin ignorare. Daca vezi că omul e nervos, țipă, te gândești că o avea și el problemele lui. Îi zâmbești, m-ați călcat, nu face nimic!
Ce ați schimba în București?
Aș dărâma niște clădiri din alea de sticlă și aș pune verdeață în loc.
Interviu realizat de Alexandra Pandelescu
