Capitala României, în ciuda administraţiei dezastruoase și a mutilării continue a ceea ce putem numi “orașul tradițional”, mai rezervă încă foarte multe surprize trecătorului dispus să deschidă ochii și să privească atent. Eu asta încerc să fac de ani de zile, iar recent am avut satisfacția să descopăr ceva cu totul neobișnuit pentru București și pentru România.
În mod normal, clădirile vechi sunt pline de ornamente, simbolistică și fel de fel de alte elemente de fațadă care intrigă. Practic, elementele de pe fațada unei clădiri ne spun câte ceva despre proprietarul inițial: filosofia lui de viață, credința lui, anumite preferințe culturale, etc. Uneori este greu să intuim ce au vrut să transmită vechii proprietari generațiilor viitoare prin ornamentele alese pentru a le decora locuința.
Un ornament des întâlnit pe casele vechi din București este leul. Simboliza putere financiară, rezistență și seriozitate. Leul, regele junglei, a fost preluat ca model ornamental din Europa vestică, după ce influențele franceze și germane au început să intre în limbajul arhitectonic românesc, în a doua jumătate a secolului 19. Ca atare, găsim lei pe multe edificii bucureștene. Pe Rezistența Urbană a “rulat” chiar și un serial numit“Articol de 10 lei”, unde prezentam câte 10 lei ornamentali pe episod.
Din categoria elementelor ornamentale care m-au surprins fac parte berzele care ornează fațada unui imobil de locuințe colective de la început de secol 20 localizat astăzi pe colțul bulevardului Corneliu Coposu cu strada Bărăției, chiar la Piața Sfânta Vineri.
Plimbându-mă pe lângă Piața Lahovari, pe strada Dionisie Lupu, am descoperit, în curtea unei case, probabil singurele ornamente-elefant pe care le-am putea întâlni în acest oraș! Să explorăm un pic această apariție:
Strada despre care vorbim, veche arteră bucureșteană, poartă numele lui Dionisie Lupu (1769-1831), Mitropolit al Ungrovlahiei. Călugărit în 1785 la Mitropolia din București, a reparat și refăcut Mănăstirea Dealu (1795-1807), apoi a slujit la Tismana (1807-1819). In 1819 a fost ales și înscăunat Mitropolit al Ungrovlahiei. Acesta era rangul suprem bisericesc într-o vreme în care nu exista un Stat român unificat, iar Biserica Ortodoxă Română nu își declarase autocefalia (independența), acest lucru petrecându-se abia în 1918, când Mitropolitul Ungrovlahiei a devenit Patriarh. Dionisie Lupu a păstorit până în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu (1821), când a părăsit Bucureștii, refugiindu-se la Brașov. A revenit la București abia în 1827. Ca Mitropolit, a plătit datoriile Mitropoliei și a oprit abuzurile asupra preoților, specifice epocii fanariote.
Strada Dionisie Lupu se întinde dinspre Piața Rosetti până înspre Piața Lahovari, mergând aproximativ paralel cu bulevardele Bălcescu și Magheru. În cazul de față, mă voi referi strict la segmentul cuprins între strada Arthur Verona și strada G-ral Eremia Grigorescu, la Piața Lahovari. Împrejurimile cuprind obiective interesante precum Teatrul Țăndărică, Ambasada Marii Britanii, biserica Pitar Moș, dar și casa arhitectului Ion Mincu.
Încercuită cu galben pe harta de mai sus, găsim casa de pe strada Dionisie Lupu nr. 58. Imobilul cu etaj, mansardă și un turnuleț arătos datează din primele decenii ale secolului 20 și este de factură neoromânească (aducerea elementelor arhitectonice bisericești în arhitectura civilă). Loggia aferentă terasei de pe latura cu strada Dionisie este marcată prin coloane scurte specifice stilului neoromânesc și arcade trilobate, iar balconul principal de la etaj face impresie instantaneu, având stâlpi și balustradă din lemn și învârtindu-se în jurul turnului. Verticala este completată de turnul circular aplicat într-un colț al volumului principal și de forma țuguiată a acoperișului. Per total, avem de-a face cu una dintre casele care ies în evidență pe această stradă.
De la gard, se observă curtea suficient de spațioasă acoperită cu verdeață și cele două intrări în imobil, semn că este o locuință colectivă. Intrarea mai interesantă este ușor de ghicit, deoarece este păzită de elefanți din piatră – o surpriză absolută, ușor de ratat din stradă.
Intrarea mai ornată, ca și cealaltă mai simplă beneficiază și de o marchiză din lemn, acoperită și ea de verdeață. De o parte și de alta a treptelor de la intrare sunt doi elefanți – unul alb și unul negru. Din păcate, actualul proprietar a considerat că treptele și baza casei vor arăta mult mai bine acoperite cu niște bucăți de faianță. Intervenția este una foarte nefericită și reduce efectul ornamentelor-elefant.
Elefantul alb nu este chiar alb, este mai spre gri. Poza de aproape relevă faptul că acești elefanți nu sunt instalați recent, iar după gradul de uzură, este foarte probabil să fi fost instalați după terminarea casei. Detaliul lucrului în piatră este remarcabil.
Elefantul negru este ceva mai prăfuit, dar la fel de impunător și frumos realizat. Din nefericire, curtea nu este întotdeauna curată. Casa adăpostește birouri și deseori PET-uri sau pungi de snacks-uri ajung pe lângă elefanții frumoși.
Nu trebuie să fii arhitect să-ți dai seama că între loggia neoromânească de la etaj și elefanții de la intrare nu este absolut nicio legătură. Putem cel mult să speculăm că cel care a construit casa era pasionat de extremul orient și cultura sa atât de fascinantă, poate de India sau Thailanda. Putem emite și ipoteza ca elefanții să fi fost aduși din orient.
În orice caz, oricare ar fi adevărul, avem de-a face cu unele dintre cele mai exotice ornamente de clădire din București. Cu siguranță mai sunt multe de descoperit, așa că vânătoarea de senzațional bucureștean continuă!
