Regimul comunist (1945-1989) a lăsat cicatrici adânci și a schimbat soarta României. În urma celor petrecute în aproape 45 de ani de dictatură a proletariatului, este normal ca percepția oamenilor informați să fie una negativă. Cu toate acestea, la scară largă, mulți regretă vechiul regim, dezamăgiți de pseudo-democrația actuală.
În acest articol mă voi referi la Bucureștii anului 1961. De ce 1961? Pentru că atunci compania britanică British Pathé a realizat un reportaj în Capitala Republicii Populare Romîne. Englezii au filmat într-un București care pentru mulți pare familiar, însă în același timp necunoscut și poate un pic idilic. În cele peste 5 decenii care s-au scurs de atunci, în București au avut loc un cutremur major (1977), demolări aberante la scară extinsă (anii ’80) și multe experimente arhitectural-urnbanistice eșuate (după 1990), care au schimbat fundamental orașul. Bucureștii prezentului seamănă mai degrabă cu o rudă mai necivilizată a celor din 1961.
Mă voi opri asupra câtorva cadre mai interesante, pe care le-am prelucrat un pic. Acestea sunt extrase din reportajul original, dar și din materialul brut și dublele neincluse în varianta finală (vedeți clipul acesta la sfârșitul articolului).
IMPORTANT: Mă voi referi strict la aspectul de activitate edilitară și de civilizație citadină, care nu țin neapărat de un regim politic anume, ci mai degrabă de educație și o scară a valorilor nealterată:
LA PIAȚA UNIRII
Cu denumire proaspătă, ceea ce se numise în anii ’50 Piața 28 Martie își menținea puternicul caracter comercial, fiind o zonă foarte animată. Începând cu anii ’70, Piața Unirii avea să își schimbe radical înfățișarea. Dască vreți să vă plimbați (virtual) prin Piața Unirii finalului anilor ’50, vedeți acest experiment pe care l-am realizat.
Tarabele unde țăranii își vindeau produsele. Aici veneau cei care nu mai aveau loc în Hală (vorbim imediat de ea).
Vedere din piață spre biserica Sf. Ioan-Nou. În stânga, bulevardul 1848 (actual Brătianu)spre Universitate. Înainte, bulevardul Coșbuc (actual Coposu). Nu exista încă Magazinul Unirea, care avea să apară abia în 1973. Biserica a fost mutată de pe acest amplasament în 1987 – împinsă în spate, apoi construindu-se în fața ei, pe colț, blocul care are banca Raiffeisen la parter în prezent.
O femeie în vârstă alege flori. A se observa vânzătorul în halat. Pe fundal, ceea ce azi ar ficolțul cu blocul cu BRD la parter. Pe atunci, încă supraviețuia acolo frontul vestic al fostei străzi Bazaca – casa-felie și fostul han Bazaca. Ambele imobile aveau să fie demolate în anii următori.
O femeie cochetă, cu ochelari de soare, cumpără flori. Pe fundal, tramvaiul aparținând ITB(Întreprinderea de Transport București, actuală RATB) circulă pe bulevardul George Coșbuc (actual bulevard Regina Maria, un tronson dispărut în anii ’80, care traversa Piața Unirii).
Ce doriți, roșii, struguri sau mazăre-păstăi? Se găseau la tarabe. Pe fundal, un monument bucureștean dispărut în anii ’80: Hala Mare sau Hala Unirii, construcție din fier forjat și sticlă, datând de la finalul secolului 19, ridicată de antrepriza lui Gustave Eiffel (cel cu turnul din Paris). Hala Traian (încă existentă) vă poate da o idee, dar la scară mult mai mică, a ceea ce era Hala Unirii.
Se cumpără roșii, vânzătorul dă sârguincios restul. Pe fundal, o mașină de aprovizionare, cu multe lădițe.
Privire generală a străzii Halelor și Splaiului Independenței (pe care circulau tramvaie), cu zona de tarabe de lângă Hală. Se observă în stânga biserica Domnița Bălașa (azi acoperită de blocuri din anii ’80), începutul Căii Rahovei (tronson dispărut în anii ’80), Palatul Justiției (pe atunci Tribunalul Capitalei), iar în spatele său, blocul-turn de la Piața Splaiului (actuală Piața Națiunile Unite), pe atunci nou-nouț. Dâmbovița era acoperită cu un planșeu din anii ’30 de la Piața Unirii la Piața Splaiului, planșeu la care s-a renunțat în anii ’80. Cadrul este filmat de la etajul unei case care mai există și azi, practic ultima casă supraviețuitoare înainte de blocul BRD (casa Bazaca).
ÎN DEALUL MARII ADUNĂRI NAȚIONALE
Deoarece regimul comunist era unul oficial ateu, Dealul Mitropoliei/Patriarhiei luase, în 1948, denumirea de Dealul Marii Adunări Naționale, parlamentul unicameral al României socialiste. Acesta își desfășura activitatea în fostul Palat al Adunării Deputaților, actual Palat al Patriarhiei.
Vedere de sub Clopotnița Mitropoliei în jos, în lungul Aleei Marii Adunări Naționale (azi Aleea Dealul Mitropoliei) spre Piața Unirii. Se observă înălțimea joasă a clădirilor din perimetrul unde avea să se ridice, un deceniu mai târziu, Magazinul Unirea. Practic, acest cadru surprinde cartierul evreiesc dispărut, cu segmentele dispărute din străzile Halelor și 30 Decembrie (actuală Franceză) în anii ’60, respectiv în anii ’70. În prezent, această incintă este închisă cu tâmplărie de termopan, are ușă cu amortizor și aici opereazăpangarul “Bucuria Pelerinului” administrat de Arhiepiscopia Bucureștilor, unde se pot cumpăra candele, lumânări și icoane oficiale, precum și alte articole bisericești.
Reședința patriarhală, datând de după Marea Unire, întregea frumos ansamblul monastic din dealul Patriarhiei. Este vizibilă vechea intrare, cu vechile trepte. Aici locuia Patriarhul de atunci, Justinian Marina, numit și “Patriarhul Roșu”, pentru că a colaborat fără probleme cu autoritățile comuniste. După moartea Patriarhului Teoctist (2007), Patriarhul actual, Daniel Ciobotea, a început în mod inexplicabil mutilarea fațadei intrării. A fost adăugat un pridvor cu coloane, totul construit din materiale de bricolaj moderne, neconforme cu cele de epocă. Extensia se constituie într-un parazit-kitsch și strică tot ansamblul.
Catedrala patriarhală în soarele verii și câțiva enoriași. De obicei oamenii se fereau să fie văzuți la biserică. Catedrala nu mai păstra pictura exterioară de dinainte de război. Pictura a fost replicată prin niște abțibilduri lucioase după anul 2007, când patriarhatul a fost preluat de Daniel Ciobotea.
ÎN INTERSECȚIA CALEA VICTORIEI – BULEVARDUL REPUBLICII
Prima intersecție semaforizată din Capitală nu a fost ratată de acest reportaj. Bulevardul Republicii se numește astăzi Regina Elisabeta, pe tronsonul dintre Calea Victoriei șirondul de la Universitate.
Un milițian dirijează circulația. Pe fundal, pe atunci nou-nouț, blocul Romarta (azi are o sucursală BRD la parter), care a luat locul parcelei pe care s-au găsit, până în 1944, niște case și sediul administrativ al Editurii “Cartea Românească”, un edificiu art-deco frumos. Au fost bombardate toate în aprilie 1944, de către Aliați. Tânăra Republică Populară Romînă nu a avut fonduri să ocupe parcelele goale din oraș în anii ’50, fiind obligată la plata unor despăgubiri imense către Aliați, după Conferința de Pace de la Paris din 1947
Același milițian. Fundalul este însă important. Pe colțul unde astăzi găsim blocul cu Pizza Hut la parter s-a găsit, până în 1977, localul Delta Dunării,de unde se puteau cumpăra articole pescărești. Construcția era o refacere a vechii Case Greceanu, care s-a găsit aici până în al Doilea Război Mondial. După cutremurul din 4 martie 1977, s-a decis demolarea localului Delta Dunării (catalogat “improvizație”) și închiderea colțului cu un bloc anost, care acoperă convenabil biserica Doamnei, din spate. Blocul a avut inițial la parter restaurantul cu specific pescăresc “Delta Dunării”, actual restaurant Pizza Hut.
BULEVARDUL BĂLCESCU ȘI ÎMPREJURIMILE
Axa Bălcescu-Magheru constituia o zonă destul de selectă, la fel și împrejurimile. Neexistând metroul pe acea vreme, bulevardele erau străbătute de tramvai.
Pe lângă tramvaiul care pentru bucureștenii prezentului poate părea o curiozitate pe bulevardul Bălcescu, vedem că imobilul din dreapta Bisericii Italiene avea turnulețe.Palatul Societății “Acțiunea Economică a României”, ridicat în anii ’20, a fost afectat de cutremurul din 1977 iar în prezent are o fațadă simplificată. Esențial mi se pare să privim în dreapta – aici vedem sistematizarea din anii ’30, pe atunci încă intactă: breteaua laterală a bulevardului. Suficient de lată încât să se poată și parca, și circula pe ea, aceasta facilita virajele la dreapta. A fost îngustată (pentru ca șoferii să fie obligați să meargă în parcarea subterană nouă de la Universitate), bordată cu stâlpișori și segmentată de “podețe” de piatră cubică și dale puse aleator în 2013, de către primarul general Sorin Oprescu, în acțiunea sa de “modernizare” (a se citi “distrugere”) a acestei zone.
Mai observăm stâlpii de iluminat vechi. Baza lor, din fontă, data de la începutul secolului 20 și era foarte trainică. Stâlpii în sine fuseseră schimbați în anii ’50. Aceste corpuri de iluminat au fost înlocuite cu unele infinit mai proaste, mai subțiri și mai inestetice tot în 2013, tot proiect al primarului Oprescu. Practic, acțiunea lui a mutilat breteaua laterală, făcând-o cvasi-inutilă și inestetică. Așa s-a distrus o sistematizare stradală ultra-eficientă, de care nici regimul comunist nu se atinsese.
Piscina Lido, cu valuri artificiale, ultimul răcnet în anii ’30 la inaugurare, se menținea în fruntea bazinelor de agrement bucureștene. Astăzi, acest spațiu art-deco superb zace în paragină, Hotelul Lido fiind în litigiu. Pe fundal, frumoasele clădiri de pe strada Benjamin Franklin, îndeosebi blocul Simu (ultimul pe dreapta), prăbușit parțial în 1977 la cutremur și apoi refăcut.
Mândria regimului Dej: ansamblul nou de blocuri “Sala Palatului RPR”, ridicat pe locul fostei curți a Palatului Regal. Blocurile din imagine se înșiră în lungul străzii 13 Decembrie (azi Ion Câmpineanu) și ascund un secret: un imobil mascat! Citiți aici despre acest caz uimitor. Altcumva, blocurile sunt reabilitate termic în prezent în nuanțe de maroniu (nu s-a respectat schema inițială de culori) și au balcoanele închise cu termopane, fapt ce anulează jocul de volume inițial.
ÎN NORDUL ORAȘULUI
Cu adevărat o zonă de promenadă, nordul orașului oferea bucureștenilor oaze de relaxare: Parcul Herăstrău, zona Arcului de Triumf, dar și Piața Presei Libere.
Intrarea dinspre Piața Generalissim Stalin (azi Piața Charles de Gaulle) în Parcul de Cultură și Odihnă “I. V. Stalin” (astăzi Herăstrău), cu statuia Generalissimului Stalin. După ce în anii ’50 stătuse butaforie din ipsos, statuia fusese în sfârșit turnată în bronz. Pe fundal, Combinatul Poligrafic “Casa Scînteii” (azi Casa Presei Libere).
Statuia lui Stalin, de mai aproape. În linie cu destalinizarea (erau deja 8 ani de la moartea Tătucului Popoarelor), monumentul a fost îndepărtat anul următor. Aici se găsește în prezent statuia Generalului Charles de Gaulle, inaugurată în 2006, cu ocazia Sommet-ului Francofoniei la București. Piața Stalin se numește în prezent Piața Charles de Gaulle.
Muzeul de Artă Populară “Dr. Nicolae Minovici”, situat la intersecția Șoselei București-Ploiești (DN1) cu strada Tipografilor, o vilă în stil neoromânesc absolut excepțională. Astăzi, acest muzeu este închis și nu se știe când și dacă se va redeschide. Păcat.
Autobuz pe Aleea Trandafirilor (azi bulevardul Mareșal Constantin Prezan), venind dinspre Piața Arcului de Triumf. Pe fundal, Arcul de Triumf, curățat de inscripțiile de pe fațadă din perioada monarhiei. Proclamațiile Regelui Ferdinand I (cu ocazia intrării în Primul Război Mondial și a Marii Uniri) de pe laterale fuseseră îndepărtate și înlocuite cu piatră simplă – se vede că este nouă, comparativ cu piatra originală din 1930. Proclamațiile se găsesc astăzi expuse în interiorul Arcului. Nu se știe de ce nu au fost repuse la locul lor.
Plăcuța stației de autobuz de la Arcul de Triumf. De remarcat scrisul similar cu cel din prezent. De fapt, RATB păstrează tradiția și produce aceste plăcuțe respectând forma și scrisul originale.
Mergând pe șoseaua Kiseleff spre Arcul de Triumf, iar prin arc se vede în depărtare Casa Scînteii.
Statuia lui V. I. Lenin de la Piața Scînteii (actuală Piața Presei Libere), inaugurată un an mai devreme. Statuia se găsea pe locul ultimelor rămășițe din fostul Hipodrom București(demolat în anii ’50 pentru ridicarea Casei Scînteii) – pistele de trap. Statuia a fost dată jos de pe soclu în 1990. Pe locul ei, pe soclul încă existent, există proiecte de artă contemporană expuse temporar, până când se va inaugura aici un monument al rezistenței anticomuniste.
Casa Scînteii, tipografia principală a Capitalei. A fost ridicată prin subscripție publică în anii ’50 și reprezintă un retard arhitectural – arhitectura stalinistă de acest fel se practica în URSS în anii ’30. Reproduce, la scară mai mică, corpul nou al Universității de Stat “Lomonosov” din Moscova, numai că are în plus și niște motive bisericești românești inserate discret. Este unul din edificiile emblematice lăsate Bucureștilor de regimul comunist. Cu toate acestea, construcția tipografiei a însemnat dispariția Hipodromului București, Capitala României rămânând una din puținele fără un hipodrom. Acesta a fost mutat la Ploiești.
Parcul de Cultură și Odihnă “I. V. Stalin”, cu lacul Herăstrău și Casa Scînteii pe fundal.
LA CIRCUL DE STAT
Circul de Stat și parcul adiacent (Parcul Circului sau Parcul Tonola) reprezentau o mândrie a regimului comunist, deoarece pe locul unei foste gropi de unde se extrăgea piatră, pe locul unei foste mahalale, s-a ridicat un edificiu modern.
“Cine n-ar invidia România pentru așa clădire modernă?” se întreabă reporterul. Circul de Stat, edificiu emblematic din era comunistă, a fost ridicat pe locul gropii lui Max Tonola și inaugurat în 1960. Totul în linie cu conceptul realismului socialist de a aduce distracția și cultura mai aproape de mase. Până atunci, Circul de Stat (fost Circ Krately înainte de război) își desfășurase activitatea în Piața Universității, pe locul unde în 1973 a fost inaugurat Teatrul Național București.
Parcul Circului și blocurile înconjurătoare, noi-nouțe. Se observă terasele create, care coboară spre lac, dar și arhitectura modernă a blocurilor.
ÎN CARTIERE
În vremea regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a început construcția de cartiere noi, ritm accelerat ulterior sub Nicolae Ceaușescu, însă într-o manieră mult mai grabnică și mai nesănătoasă pentru oraș. Cu toate acestea, la nivelul lui 1961, nu fuseseră realizate marile ansambluri azi foarte cunoscute, așadar reportajul furnizează doar un cadru dintr-un cartier (neidentificat).
Este clar că materialul, realizat cu aprobarea, dar mai ales după cenzura Guvernului Republicii Populare Romîne, este unul de propagandă. Scopul lui este să aratemodernitatea din spatele Cortinei de Fier. Turiștii vestici sunt îndemnați să vină să cheltuiască bani în lagărul socialist, marșându-se foarte mult pe asemănările cu cultura occidentală a vremii. Cu toate acestea, privită din perspectiva prezentului, această producție este binevenită, deoarece, cum am spsu, ne face cunoștință cu o Capitală pe care mulți din generația actuală nu au apucat să o cunoască.
Comparând inevitabil cu ceea ce s-a întâmplat în București mai ales în perioada regimului Nicolae Ceaușescu (1965-1989), se poate spune că anii ’60 și poate începutul anilor ’70 au reprezentat ultima perioadă în istoria Capitalei în care aceasta a fost la dimensiunile ei normale, definite de o abordare coerentă, cu impact mediu-lung al urbanismului, construcțiilor și amenajărilor. Dezvoltarea ulterioară a Bucureștilor a fost mult politizată, nu a ținut cont de nevoile reale ale bucureștenilor și nu a respectat mai deloc istoria orașului.
Vouă cum vi s-au părut Bucureștii lui 1961 comparativ cu ce vedeți astăzi?
