… întîi, să lămurim niște treburi. Mi-i drag să merg cu bicicleta; merg pe ea de cînd mă știu – și-i o viață de-atunci. Și-atunci de ce zic „voi, bicicliștii”? De ce nu „noi”?
Încerc să găsesc lucrul acela care face diferența. Poate o fi chiar în paragraful de la-nceput, acolo unde am scris că mi-e drag să merg cu bicicleta. Înseamnă că-mi place, că țin la asta – nu că e o obsesie, ceva care țin să mă reprezinte.
Mă reprezintă pe mine – pe mine, cetățeanul – o sumă de mai multe lucruri. Și biciclistul, și pietonul, și șoferul care sînt – și nu pot crede că un biciclist este, prin sine însuși, un cetățean mai bun și mai util decît pietonul.
Zic tot mai mult azi: „voi, bicicliștii”. O fac pentru ei, bicicliștii, care s-au depărtat de ideea de cetățean. Au renunțat la interesul pentru oraș ca întreg, ca un loc ideal pentru toți oamenii, pentru o idee. Și chiar dacă ideea, în sine, e frumoasă, este doar o idee în sine.
Înțelegeți? Orice lucru în sine, făcut doar pentru plăcerea de a face acel lucru, își pierde și utilitatea, și plăcerea, și frumusețea.
Un oraș mai prietenos cu bicicliștii! – vreau asta și eu; dar dacă prin asta orașul se presupune că trebuie să devie mai puțin prietenos cu pietonul, cu cel care călătorește cu transportul public, la ce folos?
Un oraș care să fie mai puțin prietenos cu șoferul? Dar Bucureștiul NU este prietenos cu șoferul, deși pare că-l favorizează. Nu – Bucureștiul nu e un oraș prietenos cu nimeni; și asta e adevărata problemă. Cînd va deveni prietenos și cu pietonul, și cu călătorul, și cu șoferul, va deveni prietenos și cu biciclistul. Pînă atunci, dorința bicilistului ca orașul să-l favorizeze pe el înaintea altuia este o răzgîială.
Cred și că biciclistul însuși nu s-a hotărît cine este. Este cel care se fîțîie sîmbăta prin parc? Este cel pentru care bicicleta este simbol, este status social? Este cel pentru care bicicleta este mijlocul de transport cu care merge neapărat mai repede decît cu mașina? Este cel pentru care bicicleta este o chestie drăguță și sănătoasă? Este martirul social care se sacrifică pentru ca Bucureștiul să ajungă ca Amsterdamul?
Avem șoferul care gonește la serviciu și biciclistul care contabilizează minutele cîștigate în fața acestui șofer. Diferența e de… gabarit, de loc pe stradă, de amprentă ecologică. Dar diferența de pe urma căreia cîștigă orașul, oamenii toți, de pe urma căreia ne pomenim trăind înconjurați de cetățeni mai buni este la fel de vizibilă?
Sigur că prefer biciclistul. Încerc doar să fac asta nedisprețuind nici șoferul, nici pietonul. Un oraș va fi prietenos cînd toți cetățenii lui vor ști și să-și cunoască drepturile, și cum să le ceară – dar și cînd aceiași cetățeni vor ști și cînd să-și facă loc unul altuia.
Mă tem că asta-i și cheia problemei.
