scris de Florin
Întârziind mai mult la o rudă ce-şi serba ziua de naştere, am plecat spre casă după ora 24 şi am văzut de câteva ori maşinile de noapte, lucru ce mi-a adus aminte de cele câteva drumuri făcute după închiderea metroului pe vremea când aveam mai puţini ani şi kilograme şi ceva mai mult păr pe cap.
Prin ‘84-’85 (cred) plec tot de la o petrecere dată de un prieten ce locuia pe la metrou Muncii. Cum taxiuri nu erau în zonă, mă duc la derută în staţia de tramvai, făcându-mi totodată traseul de ducere acasă. Spre surpriza mea găsesc în staţie 3 persoane ce aşteptau oarecum liniştiţi „să vină ceva”. Scot o ţigară, dau un foc unui tip şi ne punem pe taifas: Încotro? În Bucureştii Noi! Ahaaa, ai de mers nu glumă! Eu până la Basarab. Eu până la Perla, zice un altul. Eu până la Obor şi după aia spre Voluntari, zice un tip cu o raniță în spate.
Apare tramvaiul, opreşte în staţie şi vatmanul ne avertizează: Merg până la depoul Victoria că mi-e frică să nu iau foc. Remarcăm imediat mirosul puternic de izolaţie arsă şi motor electric încins. În tramvai (doar la motor se putea călători) încă un om aşezat cam în dreptul uşilor din mijloc ce erau deschise în permanentă pentru aerisire. Se pune în mişcare agregatul şi culmea, până la Lizeanu, nu mai urcă nimeni. Aici doi tipi cam afumaţi se chinuie să urce dar fără scandal şi gălăgie (şi-au dat seama probabil că sunt în minoritate).
Ajungem fără prea mari peripeţii la Perla unde cei doi afumaţi plus colegul de staţie de la Muncii coboară şi ne salută din mers. Cei ce am mai rămas coborâm la Victoriei, tăiem piaţa direct spre Titulescu şi de acolo la Basarab. Ei, de aici, maistre, ne despărţim, zice tovarăşul de drum. Ai grijă pe unde mergi şi să te fereşti de câini. Mersi, maistre, să trăieşti, vezi ce faci pe pasarela că lipsesc bucăţi din podea. Dăm mâna şi el o ia spre pasarelă şi eu pe Griviţa spre piaţa Chibrit.
La vremea respectivă tramvaiele încă mai circulau pe Griviţa aşa că sperăm să mă prindă ceva din urmă. Ca să nu mă scape şi mai ales că să mă ţin departe de spaţiile verzi ce puteau adăposti patrupede nervoase cu nervii, mergeam pe mijlocul străzii ca tramvaiul. Mă mai gândeam că mă opreşte miliţia şi mă duce la secţie dându-mi peste cap programul.
Ajuns pe la Stoica Ludescu aud uruit pe sine şi… VICTORIEEEEE!!! Un tramvai apare din noapte şi opreşte chiar lângă mine: Hai puştiule urcă aci lângă mine că mi-am uitat tranzistorul şi mă plictisesc. I-am mulţumit m-am aşezat pe un scăunel de lemn şi am intrat în vorba cu watmanul. „Aproape de Chibrit te duci în vagon să nu fie dracu’ careva de la depou şi să mă vadă cu tine aici”, îmi zice manipulantul complice. „Gata, maistre, am înţeles”. La Clubul Griviţa şi cam unde este azi RAR-ul mai urcă ceva populaţie.
Eram cam 10 atunci când, ieşind de sub podul Constanţa, watmanul ne anunţă că el trebuie să o ia pe Chitila. Hai, mai nene, că noi vrem la Laromet! Câţi mergeţi dom’e, acolo? Păi toţi! Atunci la Laromet! O luăm din loc în timp ce unul din pasageri îmi spune clandestin: Îţi dai seama că noi am deturnat tramvaiul!? Avea dreptate! Şi atunci călătoria mi-a părut şi mai interesantă, aproape clandestină. Am ajuns acasă mai repede decât îmi făcusem planul, mândru de faptul că participasem la o asemenea aventură.
I-am povestit totul unui prieten care mă apostrofa de câte ori a avea ocazia: Tu vorbeşti, care deturnezi tramvaie!?
Cam asta a fost atunci. Că am mai mers şi pe jos nenumărate staţii este altă poveste.
