… şi veni şi ziua cînd oricine se simte irlandez sărbătoreşte.
Sfîntu’ Patrick, cum ar veni – ocrotitorul Bucureştiului; singurul sfînt la care lumea se strînge cu drag şi veselie – pentru că e rost de dans, distracţie şi bere tare. Mare lucru să vezi lumea călcîndu-se pe picioare fără a se supăra, fără a se încrîncena – ca la alde Sfîntu’ Dumitru, nu?
Dumincă fu şi parada, care-a ocupat Calea Victoriei cu zgomot şi muzică. Întîi, veniră nişte poliţai de opriră traficul; mai apoi – în ton cu verdele drag irlandezului – trecu repede şi-un grup de măturători cu salopete asortate ocaziei; pentru că aşa zicea şi poetul: Wherever green is worn… a terrible beauty is born.
Lume, ca la urs: aşa e la o paradie reuşită, cu trombetaşi şi doboşari, nu? Cimpoaiele sunau, lumea bătea talpa după toba mare, de la geamuri oamenii se hlizeau şi făceau poze.
… şi cimpoierii lor făceau mai multă zarvă decît cimpoierii noştri, de! – ce să zic!
.. mai apoi, s-a jucat sîrba-n căruţă: adică jig-uri într-o camionetă:
Fu fain; ţinu şi vremea cu noi – fuse mai cald ca anu’ trecut, chit că vîntul sufla cu putere.
Păi, La mulţi ani! Şi irlandezilor prieteni – că vecini, din păcate, e cam greu – şi celor care s-au dus să se simtă bine; şi să găsim şi comoara aia de la capătul curcubeului.
