Probabil că veţi fi dezamăgiţi pentru că nu venim cu nimic nou faţă de ceea ce se cunoaşte şi s-a scris despre „cazul odiosului criminal” care a terorizat nopţile Capitalei aproape un an de zile, între 1970 si 1971.
Deşi prinderea lui Rîmaru a pus capăt unei adevarate psihoze care – din evidente motive- pusese stăpânire pe femeile din Bucureşti, este foarte interesantă maniera deosebit de rezervată, aproape discretă în care cele doua importante ziare centrale ale perioadei (Scânteia şi România Liberă) au reflectat prinderea, judecarea, condamnarea şi execuţia criminalului.
Aşadar, pe 5 iunie 1971, ambele ziare anunţă prinderea criminalului Ion Rîmaru. Interesant e că în ambele ziare anunţul arestării este poziţionat… în pagina a 7-a!
Analizând însă mai atent structura ziarelor constatăm că, totuşi, locul anunţului n-a fost ales la întâmplare. Ceauşescu, care în acele zile, efectua vestitul său turneu prin ţările socialiste din Asia, ajunsese în China – deci pagina 1 şi, cel puţin încă una, erau clar „ocupate” de acest subiect.
Deşi era sâmbătă, nici celelalte materiale nu prezentau un interes aparte pentru cititorul vremii. Astfel că ambele redacţii au plasat anunţul arestării lângă una din cele mai citite rubrici: cea sportivă. Era evident că aici „sărea” în ochi şi mesajul era receptat la maximum.
(pe atunci, dacă nu ştiaţi, sîmbăta era zi de muncă obişnuită, cu ziarele apărînd normal – lunea nu apăreau)
Peste câteva zile, pe 13 iunie, România Liberă încearca să reţină cumva atenţia opiniei publice cu un titlu mai promiţător:
În schimb, în aceeaşi zi, Scânteia, ca „organ” al partidului nu se dezminte şi trage „limba” de rigoare… Miliţiei care împlinea 22 de ani de existenţă ca instituţie!
Apoi… tăcere. Promisiunea din România Liberă rămâne promisiune – în ziar nu mai apare nimic şi abia în 9 septembrie – trecuseră aproape trei luni! -, ambele publicaţii preiau un comunicat al agenţiei Agerpres:
Iar pe 24 octombrie 1971, cele două cotidiene publică anunţul sec al execuţiei.
… caz închis!
Sărind peste decenii, să facem un mic exerciţiu şi să ne imaginăm cum ar fi reacţionat într-un asemenea caz mass-media anilor noştri (cât de cât) liberă şi mult, mult mai dotată din punct de vedere tehnic şi ca grad de acoperire: presă scrisă, radio şi TV, electronică. Ce titluri, ce comentarii, ce breaking news-uri ne-ar fi potopit !
Cred, totuşi că n-avem atâta imaginaţie şi – la urma urmei – nici nu merită efortul…
Un lucru e sigur în ambele situaţii: marele perdant este publicul adică cel care ar trebui – mai ales în astfel de situaţii – să beneficieze de informaţie sigură, credibilă, echilibrată.
Astfel, presa comunistă care nu avea voie să devieze de la linia partidului a escamotat total perioada anterioră prinderii lui Rîmaru deşi atunci, practic, fusese devastată liniştea oraşului. Iar ca rezultat al politicii „batistei pe ţambal”, zvonistica şi panica atinseseră paroxismul.
Cazul al doilea – aparent imaginar – al presei actuale, este de fapt ceea ce suportăm acum zi de zi: „mestecarea” interminabilă unui eveniment (cazul Elodia, de pildă) până la suprasaturare, cu aşa zise informaţii „pe surse” şi, mai ales, cu nelipsita liotă de comentarii, cele mai multe penibile, puerile şi inutile…
