scris de C. D. Mocanu
Distrându-mă de unul singur cu zăpada din jurul maşinii şi cu cea de pe aleea de acces în bloc am regăsit, pentru a nu ştiu câta oară, „entuziasmul” lucrativ şi gospodăresc al vecinilor mei care mă priveau cu compasiune pe geam.
Mi-am amintit atunci câteva întâmplari care ilustrează foarte bine solidaritatea manifestată activ, la necaz dar şi la bine, de vecinii din alte vremuri.
M-am născut în 1954 în plină urgie albă declanşată de mama natură în acea iarnă cumplită. Curând voi schimba prefixul! Viscolul se potolise dar Vitanul rămăsese acoperit cu o „pătură” de circa 2 m. de zăpadă şi tocmai atunci s-a împlinit sorocul. Salvarea solicitată de tata de la singurul telefon disponibil în acel moment (la şcoală) l-a înştiinţat că cel mai apropiat punct până la care poate ajunge este Poşta Vitan, cam la 3 km. distanţă.
La o casă depărtare de noi locuia nea Minică, proprietarul unui camion tras de doi cai foarte bine îngrijiţi şi a unei sănii care iarna înlocuia camionul. Atelajul hibernal era disponibil, deverul era aproape inexistent dar caii nu se puteau deplasa în acele condiţii. A fost suficient un semn şi îndată s-au găsit vreo zece bărbaţi care au tras sania ce o purta pe mama pâna la punctul de întâlnire cu maşina Salvării. La câteva minute după ce a ajuns la Maternitarea Raion mama a născut. Tata s-a întors acasă cu vestea că are un băiat şi… a început cheful. Unul aşezat gospodăreşte, cu specialităţi cum numai măcelarii din numeroasa noastră familie ştiau să pregătească şi cu vinul de Panciu păstrat cu grijă pentru acest eveniment. Bunicul a venit cu taraful cartierului (Ion Ursaru, Nicu Chiriac, Mijache) şi neamuri, prieteni şi vecini, inclusiv cei care se „înhămaseră” la sania salvatoare au petrecut până dimineaţă.
Dintre cei care nu au ezitat atunci să ia nămeţii în piept, a rămas numai tata. Dumnezeu să-i aibă în grija Lui!
Azi, după ce mi-am „descarcerat” maşina, am refăcut testul pe care îl repet în fiecare iarnă de vreo cinci-şase ani. Am curăţat de zăpadă jumătate din aleea de intrare în bloc aşteptând apoi să văd dacă cineva va finaliza „lucrarea”. Bunii mei vecini nu m-au dezamăgit nici de această dată: nimeni!
