Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie îmi place să fac cumpărături. Că e hypermarket, farmacie, piaţă sau magazin de cartier mă duc vâj-vâj iau ce-mi trebuie şi plec. Am reuşit odată să cobor la supermarketul de lângă bloc, să cumpăr cafea, ouă şi alte alea şi să ma întorc înainte ca apa din ibric să fiarbă. Asta performanţă şi donaţie rapidă de bani către piaţa de vreo 7-8 miliarde de euro a marilor retaileri, nu? Şi totuşi…
În fiecare an sunt două sau trei momente în care ori primesc un telefon, ori sunt anunţat direct de o voce suavă „vezi că mâine mergem la Cora (sau la Auchan sau la Carrefour, nu contează). Aşteaptă-mă la şase…” Şi atunci ştiu. Vine Crăciunul sau Paştele. Sunt singurele momente când sunt suportat la cumpărături masive şi, de asemenea, singurul moment în care lumina din ochi îmi dispare şi simt că dorinţa de viaţă mi se scurge din trup.
Cel puţin trei ore într-un hypermarket… De fapt, în unul doar dacă am noroc… Altfel sunt măcar două şi nicio răzvrătire, zbatere sau scuză nu mă salvează. A venit vremea ei, poate să mă târâie din raft în raft şi, dacă e să fiu ghinionist până la capăt, din magazin în magazin în mallul din care şi-a adus aminte că trebuie să cumpărăm ceva…
Anul trecut am produs un mic scandal care părea să mă fi scos de pe lista de însoţitori la cumpărături. L-am buşit pe un nene, nevinovat sărmanul, cu căruciorul peste glezne. Tare. Ăla a fost aproape să mă pocnească şi, recunosc, o meritam. S-a uitat la mine cu o privire superioară „ce făceai dacă-ţi dădea ăla una? La anul vin singură să ştii…”
Mi-am stăpânit bucuria şi am împins mai departe spăşit la cărucior. La anul voi fi liber…
CU OCHI STRĂINI ŞI GOI
Iar la anul, adică anul ăsta, n-am fost liber, dovadă că nu doar bărbaţii uită ce ar trebui să-şi aducă aminte. O fac şi femeile, dar, curios, tot noi ieşim în pierdere.
Aşa că iată-mă din nou în spatele unui cărucior, înjurând în barbă ca Yosemite Sam, şi întrebându-mă în mod repetat de ce trebuie să fiu şi eu printre cei 10-12 milioane de oameni care calcă centrele de retail modern de sărbători şi care vor lăsa anul ăsta la casierii miliarde peste miliarde de lei.
Unii au venit cu tot familionul la cumpărături, zici că-s în vacanţă. Copiii aleargă, râd, unul chinuie un xilofon şi-mi face urechile praf şi în timp ce mă gândesc la aspre pedepse divine, privesc alene la alţi colegi de suferinţă care împing la cărucioare şi dau din cap ascultători la orice indicaţie.
Unii. Alţii, mult mai puţini, se implică. „Hai să luăm şi o tigaie”, aud o voce de tip, în spate. Mă întorc curios, uite că unora le place. „Nu-i nevoie, avem destule”, zice ea cu reproş.
Şi are dreptate, există studii care se confirmă şi din experienţa proprie că în jur de un sfert dintre produsele din coş n-au legătură cu motivul venirii. Sunt doar efectul strategiei de expunere şi de marketing a retailerului, al cărui scop e să-ţi absoarbă banii din buzunare, ca în reclama aia veche şi idioată la Raiffeisen.
„…Nu-i drăguţ?” Hop, a zis ceva şi n-am auzit, încercam să-mi ocup mintea calculând câte supermarket-uri şi hypermarket-uri sunt în ţară. Cred că în jur de 1.000. Kaufland şi Lidl au împreună vreo 235, dacă nu mai multe, Carrefour are cam 120, Profi vreo 200, Mega Image mai are un pic şi face 300, Penny are 138 şi dacă punem şi Billa (care se apropie de 100), Cora, Auchan, Metro şi Selgros (deşi ultimele două funcţionează un pic diferit) batem mia lejer şi nici măcar nu am ajuns la retailerii mai mici.
În Bucureşti, cel puţin, comerţul tradiţional a pierdut aproape complet piaţa, mai are sub 20%, restul fiind controlat de marii retaileri, care sunt şi printre cei mai mari importatori. Şi asta e rău, pentru că aduc în general mâncare. În provincie procentul e mai mare, micii comerciaţi au încă aproape jumătate din piaţă. Încă…
„…Băi n-auzi? I-am luat lui mama muţunachele ăsta cadou. Şi mă gândesc să mergem în Auchan ca să luăm pâine d-aia mare cu seminţe…”
