Note pentru o lansare-Intimitate şi obiectivitate, Sebastian Grama

A vorbi despre o carte, a lansa o carte, a recenza un volum, a citi o carte, a scrie o carte – în toate aceste gesturi, unde vom pune linia critică, graniţa dintre intim şi obiectiv. Îmi cer scuze pentru lipsa de obiectivitate, lipsă care, în aceste condiţii, poate fi sinonimă cu ignorarea (a vomului despre care voi vorbi) şi sper, în orice caz, să nu livrez un cuvînt prea intim, altfel spus să nu încerc să livrez ceva ce nu poate fi livrat, ceva ce nu mi se dă decît mie. Prin urmare, speranţa mea se va transforma iarăşi în prilej de a-mi cere scuze, îmi cer scuze pentru că mă voi feri şi de intimitate. Pot, se pare, să mă reabilitez în ochii dumneavoastră (şi ai domului profesor Grama) vorbind despre şi. Aşadar: Şi, de conf. univ. dr. Sebastian Grama.

Trebuie să mărturisesc că această carte pe care o am lîngă mine şi despre care încerc să vorbesc îmi este, în această formă, destul de străină. Voi încerca să explic. În nenumăratele mele vizite, pe care prietenia şi ospitalitatea familiei Grama le-au încurajat, pe masa de lucru a domnului profesor, în vecinătatea noastră, erau de fiecare dată cărţile în lucru: caiete dictando, întotdeauna cu spiră, rămase deschise la ultimele însemnări, lăsînd spre lectura mea lipsită de politeţe doar datele (din ziua respectivă, de cu o zi sau două înainte sau o săptămână etc.). Între ele, o gîndire încifrată într-un scris intens care mimează o ţesătură: mic, cursiv, pe alocuri stersături, dar niciodată fracturat, fără petece, uneori un nod mai evident şi pagini întregi de secret. Iată cum mi-au devenit ultimele cărţi ale domnului profesor Grama familiare. Întotdeauna prezente şi încifrate. Mai apoi, iată!, le voi fi găsit decodificate, în astfel de volume bine îngrijite, fragile, cu coperte albe sau negre. Aici se va fi lăsat aflat familiarul secret, în străina obiectivitate a volumului tipărit.

De cîţiva ani încoace, pe lîngă evenimentele bine ştiute care se repetă: Crăciunul, Anul nou, Sărbătorile de Paşti, ziua mea, zilele unor apropiaţi, îmi dau seama că mai există unul: lansarea unei cărţi a profesorului Grama. Totul a început, pentru mine, cu Erotica semnificaţiei (la care încă mai citesc), Transparenţa ermetică (pe care de asemenea încă o citesc, în paralel), Agrafe şi tăceri (de care abia m-am apucat) şi acum, Intimitate şi obiectivitate (pe care abia ce am terminat-o, şi o voi relua imediat). Seria de evenimente şi sărbători în care am înscris lansările nu a fost aleasă întîmplător. Toate aduc cu ele bucuria aşteptării lor şi structurează trecerea unui an. Cărţile despre care vorbim aduc bucuria specifică promisiunii unui gînd, gînd care nu se lasă epuizat în decursul unui an, ci continuat într-o direcţie şi mod, bineînţeles, de neprevăzut, şi chemat de cel de dinainte.

De toate aceste trăsături, pe care, mai mult sau mai puţin subiectiv, vi le-am împărtăşit, s-ar lega şi întrebarea pe care aş vrea să o lansez în cele ce urmează. Este vorba despre întrebarea privitoare la primirea unei cărţi, la primirea acestei cărţi, într-un mediu cultural, în mediul nostru cultural. Ce înseamnă a răspunde apariţiei unei astfel de lucrări? Cum poate fi ea, în cel mai autentic sens, primită? Evident, a pune această întrebare implică şi gîndirea fenomenului la care participăm cu toţii chiar acum, anume lansarea. Lansare în vederea a ce? Către ce? Pentru cine? De la cine? Şi, nu în ultimul rînd, de ce? Aş îndrăzni să spun că lansarea consitutie un moment, poate chiar momentul inaugural, al fenomenului mai larg al receptării. Ea este, aşadar, un prim gest de ospitalitate, sprijinit, în unele cazuri chiar de însuşi autor, sau în alte cazuri (dacă e să-l credem pe Derrida cu a sa “moarte a autorului”, în toate cazurile) de editură sau de către alte instituţii. Lansarea ca lansare într-un areal cultural, într-un spaţiu public de discuţie, într-un spaţiu al comerţului ideatic, în care, vorba lui Noica, chiar nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Cartea, în urma unui astfel de eveniment, se poate îmbogăţi, poate trece drept ceea ce nu este, poate cădea în uitare, se poate, cu desăvîrşire, rata, ca, abia mult mai tîrziu, să facă, graţie cine ştie căror circumstanţe, pasul în scena culturală din care se retrăsese. Apoi, în urma unei astfel de “aruncări în lume”, mai mult sau mai puţin ornamentate, în mod normal, figurile, cîteodată autoritare şi foarte importante, care poate au şi moşit produsul, ajung să se decoloreze şi lucrul în chestiune, cartea, rămîne pe cont propriu: tatăl (taţii), mai exact, autoritatea care a lansat-o se retrage. Ar fi deci momentul adevărului, înţeles ca descoperire de sine, momentul în care tînăra carte învaţă să vorbească. Faptul ei de a vorbi este sinonim cu faptul ei de a fi citită. Or, pentru acest gest al lecturii avem de-a face cu o serie de instituţii ale receptării care au fost, pînă de curînd, se pare, destul de clare. Mai întîi, poate una dintre cele mai importante: recenzia. Bună sau proastă, favorabilă sau nefavorabilă, sinceră sau coruptă – în orice caz, o reacţie, o dare de seamă. Apoi, citarea – în articole, mai mult sau mai puţin de specialitate, în vaste lucrări academice: de licenţă, disertaţii, teze de doctorat; în alte cărţi, în toate felurile posibile. La limită, pentru că tot este la modă, de ce nu şi plagiată. Nu în ultimul rînd, cartea poate deveni ea însăşi subiectul unor astfel de fapte, le poate deci, pricinui. Poate fi subiectul unei serii de conferinţe, colocvii, centenarii, piese de teatru, lecturi publice sau în cenacluri şamd. Principala miză a ceea ce am numit fenomenul receptării cred că este aceea de a stabili punctul critic dintre o lucrare valoroasă şi maculatură. Dintre ceea ce a pornit la drum cu mare fast dar aflîndu-se într-o mare diferenţă, chiar incompatibilitate cu conţinutul său şi celei căreia abia acum i se face dreptate. Selecţia, în acest caz, nu este o cenzură, ci o autentică valorificare. Cât de mult mai funcţionează astăzi mecanismul receptării – daţi-mi voie să rămîn rezervat în observaţii şi să trec în continuare la a discuta ce ar putea însemna receptare în cazul Intimitate şi obiectivitate.

Tot ce am spus pînă acum implică, se ştie bine, reflexul cultural numit exegeză. A te ocupa de un autor, de o carte, a publica o monografie sau un comentariu al unei opere, toate acestea presupun aşezarea liniştită, fermă şi stabilă între copertele volumelor luate în discuţie. O bună cunoaştere a structurii interne, a felului în care argumentul se desfăşoară, a procedeelor utilizate, a şcolii de gîndirii în care ar putea fi înscrisă, şi cine ştie ce alte năzbîtii sau inovaţii exegetice.

Carte domnului Grama inspiră. Gîndul său este molipsitor – nu o poţi închide liniştit ca apoi, obiectiv, să discuţi despre ea sau să treci la altceva. Cîtă vreme o citeşti urmăreşti un drum, nu de puţine ori încîlcit, care, apoi, este greu de părăsit, dar şi de urmat. Ce vreau să spun cu aceasta este că deşi inspiră totodată inhibă. O sarcină pe care nu o văd capabilă de a fi dusă pînă la capăt este aceea de a urmări gîndul, în manieră clasică, comentînd, decantînd sau reconstruind argumente. Vitalitatea gîndului o împiedică: orice comentariu presupune o oarecare distanţare faţă de conţinut, un loc în care să vină ceea ce “am eu de spus”. Or, aici, nu mai este vorba despre “ce am avea de spus”, ci este pus în joc “ce am avea de trăit”. Puterea sa constă tocmai în a lua demersul pe cont propriu, în a rămîne în problemele deloc liniştitoare – specifice erudiţie de salon – şi în a adăsta în această zonă. A te molipsi de febra vitalităţii – aşa aş descrie nu numai efectul Intimităţii şi obiectivităţii dar şi efectul precedentelor fapte din cărţile de filozofie ale domnului profesor Grama.

Aparentele piedici pe care un limbaj aflat la limita sa le poate arunca în faţa cititorului nu pot fi lesne depăşite printr-un excurs asupra cîtorva termeni…, cu acribie pus la punct de un bun cunoscător al operelor complete. Ne putem întreba: este oare nevoie, pentru a citit această carte, de o lectură prealabilă a celorlaltor cărţi? Poate sistematicitatea lecturii să deschidă paginile acestei cărţi? Nu m-aş hazarda să dau un răspuns tăios, dumirirea rămîne în sarcina şi puterile fiecăruia. Nu cred, însă, că există o uşă în spatele căreia să fie ascuns firul ariadnic. Sistematicitatea lecturii, oferă doar o posibilitate, nu şi o promisiune.

Aş putea, totuşi, vedea clar şi distinct o caracteristică a cărţilor domnului profesor Grama: ele nu stau liniştite la locul lor în bibliotecă. Cum spuneam, a stărui în gîndul desfăşurat în paginile cărţilor face necesară reluarea, o reluare care nu este o simplă “recitire”, o repetare, ci de fiecare dată o primă lectură a unui sens sau a unei semnificaţii care abia acum se lasă adulmecată. Este însă un “nou” paradoxal pentru că vine din intimitatea gîndului şi a lumii: depăşirea ferparului obiectiv al realităţii semnificaţiei, al ceea-ce-este-ului, anulează fuga disperată către un alt-ceva, şi pune în lumină devenirea, poate chiar metamorfoza, a ceea ce întotdeauna, ca intim, este al meu, ca individ şi nu ca subiect. Or, nu este o “cheie de lectură” liniştitoare faptul de a îndura trecerea iremediabilă, de a vedea limpede cum ceea ce îmi este cel mai propriu – corpul, ceaiul cu gheaţă din serile de vară, frunzele deja îngălbenite ale teiului (un personaj, poate chiar principal, în cărţile profesorului Grama) – îmi trece printre degetele limbajului rămas ca pură obiectivitate.

Să revenim. Discutăm despre ultima carte a domnului Grama, Intimitate şi obiectivitate, cartea care, poate, va lansa o nouă ideologie: materialismul subiectiv. Cum altfel s-ar putea justifica vestea şoc că această ultimă carte este, în fapt, ultima. De filozofie. E doar un zvon, menit a face publicul atent şi permeabil la infuzia ideologică a materialismului subiectiv, în curînd “filozofie oficială”. Dincolo de aceasta, cartea, ca ultimă, încheie şirul lucrărilor de filozofie, îl încheie dar, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu îl termină. Pe lîngă argumentul filzofic că un astfel de gînd nu poate să-şi cunoască sau să-şi atingă capătul (există?), putem şi verifica la modul concret: ultima propoziţie se termină cu semnul întrebării: “Mă vezi?”, şi vine în contextul declarat al incapacităţii găsirii unei încheieri. Poate că, în continuare, vom primi frînturi din răspunsul sau, chiar din următoare întrebări, la “Mă vezi?” Ce vom mai vedea? Prin ce fel de limbaj vom mai vedea? O promisiune există: sfîrşitul este amînat.

 

Alexandru Bejinariu

Joi, 7.11.2013