A mai rămas ceva!

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Precizare: Informaţiile din acest articol se bazează pe amintirile mele (dar şi pe ale altora), verificate, confirmate şi completate cu documente.

Trăind permanent în acelaşi cartier de o grămadă de ani, am început să nu mai sesizez cu promptitudine schimbările pe care acesta le suportă, unele chiar importante.

Aşa s-a întâmplat şi cu dispariţia din peisaj a casei în stil neoromânesc, supravieţuitoare pe platforma Uzinelor Lemaitre/Timpuri Noi, aflată la limita dinspre Strada Ion Minulescu a acesteia.

Pe la jumătatea lunii octombrie, „scotocind” prin Bucureşti, Ando a trecut pe acolo şi a constatat lipsa imobilului cu care eu eram atât de obişnuit. Mi-a relatat acest lucru şi mi-a trimes câteva fotografii făcute în zonă cu această ocazie.

Casa, situată pe Strada Apele Minerale/Bela Brainer/Ion Minulescu Nr. 8, a fost iniţial, conform unor mărturii, locuinţa unui înalt funcţionar al Uzinelor Lemaitre ca şi o alta aflată pe o stradă învecinată. Erau proprietăţi private şi a rămas încă nelămurit modul în care doar cea de pe Strada Apele Minerale a trecut în proprietatea Uzinei Timpuri Noi. Diferite ca stil, dar elegante şi spaţioase, cele două case mai aveau ceva în comun: erau amplasate „gard în gard” cu uzina.

Iată cum arăta în perioada 2008 – 2013 cea de curând dispărută:

Şi asta a mai rămas:

La începutul devenirii ei socialiste uzina a avut probleme cu spaţiile necesare funcţionarilor al căror număr creştea mai repede decât posibilităţile de a-i găzdui. Şi astfel unele compartimente au fost dislocate înafara incintei: Serviciul vânzări – Str. Morilor Nr. 1, Depozitul de materiale – Str. Tazlău Nr. 2, Atelierul III concepţie – Str. Labirint Nr. 54, etc. O astfel de utilizare a avut şi casa boierească din care azi a rămas o grămadă de moloz. În anii ‘70 aici a funcţionat Serviciul desfacere care avea adresa oficială pe Strada Bela Brainer Nr. 8 şi la care accesul se făcea direct din această stradă. Mai târziu, pe măsura apariţiei unor noi clădiri administrative, imobilul a fost inclus în perimetrul uzinei, a avut mai multe utilizări, a suferit câteva modificări constructive şi în final a fost atribuit Centrului de calcul.

Mă număr printre aceia care cred că demolarea este ultima soluţie şi trebuie aplicată numai după ce toate posibilităţile de a păstra şi pune în valoare o construcţie veche, de patrimoniu, au fost temeinic analizate. Cu un oarecare consum de voinţă, fantezie şi pricepere casa de la Timpuri Noi putea fi reabilitată şi utilizată cu folos pentru toată lumea.

Uşor stânjenit de rateul înregistrat, am început să mă documentez asupra demolării, consultând atât presa tipărită cât şi pe cea electronică dar şi celelalte surse on-line. Cam peste tot am găsit formulări de tipul: „Ultima bucăţică din fostele uzine Timpuri Noi a fost demolată.”, „Această clădire era tot ce mai rămăsese din fostele uzine…”, etc. Aceste enunţuri conţin două erori:

Prima: Uzinele Timpuri Noi nu sunt „foste”. Ele există şi continuă să producă. Cu o parte din banii încasaţi din vânzarea către Interprime Properties, parte a grupului IKEA, a platformei sale industriale din Bucureşti, S.C. Timpuri Noi S.A. a construit o nouă uzină amplasată în localitatea Jilava, Ilfov, Şos. Giurgiului Nr. 5B.

A doua: Casa demolată în septembrie – octombrie 2013 nu era nici „ultima bucăţică” şi nici „tot ce mai rămăsese” din fostele uzine. A mai rămas ceva! Au mai rămas două clădiri.

Am marcat în fotografiile următoare una dintre acestea:

Clădirea este situată pe latura dinspre Splaiul Unirii a platformei Timpuri Noi.

Iată cum arăta aceasta la începutul anilor ‘90:

Şi cum arată acum:

A fost clădită în perioada ‘55 – ‘60 şi o ştiu de vreo cincizeci de ani. Staţia ITB Timpuri Noi era amplasată în dreptul ei. Treceam des pe acolo, într-o anumită perioadă chiar zilnic. La un moment dat a adăpostit un Atelier de proiectare. Admiram cu mare interes planşetele şi aparatele de desen („Isis”) care se vedeau prin ferestre. Gardul închidea imobilul în curtea uzinei, configuratia acestuia fiind schimbată după ‘90 (când a fost înlocuit în totalitate) pentru a permite accesul direct la postul de transformare aflat la parter şi care alimentează cu energie electrică o parte a cartierului din apropiere. Existenţa acestuia a făcut ca imobilul să fie „greu de ucis”. Altfel, construcţia nu prezintă valoare arhitecturală sau economică şi în final va face cunoştinţă cu buldozerul. Sper însă că valoarea ei sentimentală va dăinui în însemnările mele şi în memoria celor care cunosc şi iubesc aceast colţ de Bucureşti.

Cea de a doua clădire se află în apropiere, pe Strada Foişorului Nr. 150 – 150A şi este blocul construit de uzină la sfârşitul anilor ‘50 pentru muncitorii fără locuinţă (locuinţe de serviciu) şi cunoscut în cartier ca Blocul Timpuri Noi.

Şi pe aceasta o ştiu „de o viaţă”. Şcoala la care am învăţat se află în vecinătate (Şcoala generală nr. 95, Str. Foişorului nr. 113). Colegi de-ai mei locuiau „la bloc” şi atunci când, la ordin, pentru cumpărături speciale, mergeam la pâine, la aprozar sau la alimentară drumul trecea neabătut pe această porţiune a Foişorului.

Prăvăliile specializate se aflau la intersecţia Foişorului cu Splaiul Unirii, vizavi de intrarea principală a Abatorului (acolo unde acum se află reprezentanţa Mazda) şi una dintre ele era vestită şi în alte zone ale Bucureştiului.

Aici se găseau zilnic (în funcţie de sezon) „subproduse de carne”: inimă, ficat, splină, rinichi, creer, momiţe, fudulii, rotocoale, jumări tescuite etc. Preţuri accesibile, servire ireproşabilă indiferent de cum erai îmbrăcat. „La Radu” era numele pe care mulţi bucureşteni îl ştiau şi care reprezenta Magazinul Alimentar General, Spaiul Unirii Nr. 221 aparţinând OCL Alimentara 4. Pentru cei mai tineri: în perioada anilor ‘60 începutul anilor ‘70 nu era o fericire generală, existau şi atunci multe probleme şi oameni necăjiţi. Dar şi problemele şi oamenii necăjiţi erau altfel! Atât!

Rugându-vă să fiţi îngăduitori cu digresiunea culinară, revenim la Blocul Timpuri Noi:

În timp, blocul a trecut din administrarea uzinei în cea a Întreprinderii de Administrare Locativă (I.A.L.). Plăcuţa cu numărul de inventar există încă pe colţul clădirii. Gardul este identic cu cel care împrejmuia platforma Timpuri Noi pe latura dinsre Splaiul Unirii. Amintirea acestui nucleu industrial este dusă mai departe de cei câţiva pensionari care locuiesc în bloc dar şi de grilajele de la uşi care păstreză încă „amprenta uzinei”.

Acum pot afirma împăcat: „Această clădire este tot ce a mai rămas din fostele uzine…”.

Şi tot pentru arhiva sentimentală să vedem cum arăta Uzina Timpuri Noi în anii 2008 – 2010:

Dinspre Bdul. Mircea Vodă – Str. Nerva Traian:

Pavilionul Administrativ:

În 2004 s-au împlinit 140 de ani de la înfiinţarea uzinei:

Dinspre Splaiul Unirii în 2008, zona adiacentă podului peste Dâmboviţa:

Dinspre Splaiul Unirii în 2009, zona adiacentă străzii Morilor:

Dinspre Str. Ion Minulescu în 2009:

Dinspre Strada Ion Minulescu x Strada Vlad Dracul în 2010, începuse demolarea:

Dinspre Strada Nerva Traian în 2010, demolarea se apropia de sfârşit. Echipe de „voluntari” ajutau la „igienizarea” zonei!

„Voluntarii” au „curăţat” cu râvnă şi supraînălţarea metalică a gardului împrejmuitor dinspre Strada Ion Minulescu, pe toată lungimea acestuia şi… nu este mică!

Cred că existenţa unei platforme industriale funcţionale, de dimensiuni importante, în mijlocul oraşului nu reprezintă o soluţie raţională. Multe dintre halele de producţie, noi sau vechi, nu mai puteau fi adaptate altor utilizări şi atunci desfiinţarea acestora se conturează ca fiind singura soluţie.

Dar modul în care s-au parcurs etapele legale pentru a se ajunge la acest deznodământ lasă loc la interpretări.

Fără a face comentarii, am încercat să schiţez o cronologie subiectivă a acestei isprăvi, doar aşa, ca să rămână:

• 2004: S-au împlinit 140 de ani de la înfiinţarea Uzinelor Lemaitre/Timpuri Noi. Cu această ocazie a fost organizată o ceremonie oficială la care a participat Preşedintele României Ion Iliescu şi în cadrul căreia a fost instalată o placă comemorativă.
• 2004: Platforma industrială Uzinele Lemaitre/Timpuri Noi, proprietate a S.C. Timpuri Noi S.A., figurează în Lista Monumentelor Istorice-Municipiul Bucureşti astfel:

Nr. crt.: 2149
Cod LMI: B-II-m-B-19823
Denumire: Uzinele Timpuri Noi
Localitate: Municipiul Bucureşti
Adresă: Splaiul Unirii 165, Sect. 3
Datare: sf. sec. XIX – prima jum. sec. XX
Observaţii: Au statut de monument clădirea veche a administraţiei, (posibile) fragmentele de construcţii anterioare Primului Război Mondial, hala de vagoane realizată în anii 1925, şi construcţiile realizate în anii ‘70-’80.