… multă lume se întreabă de ce radioul sună aşa – şi de ce, aşa sunînd, nu este ascultat cu plăcere, ci doar de nevoie, de plictiseală.
Radioul de azi e ştiinţă curată. Totul e drămuit şi controlat. Atît la sută vorbă, atît la sută reclamă, atît la sută melodii vechi, atît la sută hituri consacrate – te iei cu mîinile de cap. Se fac studii pe segmente de piaţă, pe categorii de ascultători, şi se alege – spre difuzare – doar cel mai sigur şi mai banal cîntec; acela care e posibil să placă cît mai multor oameni.
Radioul e, însă, nu doar cîntec – ci şi vorbă. Iar vorbele dor, dor rău.
Reţeta radioului contemporan e simplă: cei mai mulţi ascultă dimineaţa; deci dimineaţa e bătaia peştelui – dimineaţa contează: aici se concentrează resursele, aici se poartă războiul. Staţiile comerciale se mîndresc cu realizatori, cu ancore care atrag ascultătorii. Ce-s altceva decît Buzdugan, Morar, cîrcotaşii, Dobrovolschi, Craioveanu?
Din păcate, oamenii ăştia nu-s cu adevărat ancore; sînt animatori – atît. Ancora e cineva care atrage oameni prin identitate, prin caracter, prin stil, prin putere, prin conţinutul creat; nu prin faptul că citeşte titlurile din Libertatea şi le comentează. O ancoră adevărată n-are nevoie de sidekick; poate să ducă un program de trei-patru ore de una singură; n-are nevoie de cineva care să-i ridice mingea la fileu, care să-i pregătească terenul pentru servirea poantei.
Conţinutul nu există în radioul comercial, şi din păcate nu mai există nici în radioul public.
Radio România – dacă l-aţi ascultat în ultimul timp – a ajuns un cimitir, un debuşeu al pieţei comerciale. A apus demult vremea cînd matinalul era ţinut în braţe de un Paul Grigoriu, cînd vocile erau puternice şi-n spatele lor era cultură generală şi studiu. Gazda matinalelor de azi e doar un maestru de ceremonii trist, bîlb şi agramat, care crede că e nevoie de glumiţe şi de aruncări în derizoriu. Animatorii şi cititorii de ştiri de la radioul public sînt, azi, oameni care nu şi-au mai găsit loc altundeva – la televiziuni de ştiti falite şi la posturi de radio particulare fără salarii. Odinioară, cei care lucrau “în FM” priveau, cu dreptate, de sus la radioul de stat – azi, cei din FM care s-au angajat aici se bucură să mănînce o ciorbă lungă de la buget.
Desigur, Radio România şi-a păstrat deliciosul anacronism: cei din teritoriu trimit şi acum corespondenţe cu inaugurări şi simpozioane; ştirile sînt cuminţi şi la fel de expeditive ca la staţiile comerciale; iar muzica e la fel de slabă ca la Europa FM.
Se zice – în radio – că un ascultător pierdut nu se mai întoarce. Nu-i aşa; ascultătorul suportă multe, la fel ca şi cel ce priveşte televizorul, la fel ca şi cel ce citeşte ziarul de opt pagini.
Acultătorul rabdă. I se reproşează că nu e entuziast, că nu e fan, că nu ascultă cu bucurie: nu face astea, că n-are de ce. Simte bine, ascultătorul, că i se dă un minim; că nimeni nu se ocupă să descopere, să promoveze ceva în plus pentru el.
Ăsta, de azi, nu e radio.
