Mă scuzaţi, dar eu încă îmi pun întrebări de ce am început să băgăm atîţi de mulţi bani în echipamentele sportive. Bicicletele sînt tot mai scumpe, tricourile de antrenament la fel, au apărut sute de brăţări de monitorizare, căşti şi suporturi pentru telefoane, iar păpucii de alergare se aleg după călcătura piciorului şi se comandă naiba ştie unde.
Ştiu, desigur, că dacă alergi în teneşi pe asfalt o să ajungi să-ţi nenoroceşti tendoanele şi articulaţiile – deci, în felul său, fiecare nou gadget ajută sportivul…
… dar discuţia e alta.
Am prins vremea cînd cei care veneau cu bicicleta la lucru erau puţini, doar cîţiva. Şi – mai ales – priviţi ciudat. Biciclistul era acela un pic sărit, acela un pic altfel. Era cineva care nu putea fi luat în serios, cineva care – mai mult ca sigur – nu-şi permitea maşină, aşa că-şi lua o bicicletă.
Cu timpul, bicicliştii s-au înmulţit – şi slavă Domnului că au făcut-o! Înmulţindu-se, au început să lupte cu traficul, cu civilizaţia şi – mai ales – cu prejudecăţile. Biciclistul are dorinţa legitimă de a fi luat în serios, de a fi respectat; vrea şi loc pe stradă, dar vrea şi ca oamenii să-l înţeleagă.
Biciclistul merge mai liniştit şi mai civilizat la serviciu: nu stă în trafic, nu se înghesuie în autobuz. Biciclistul are muşchi mai tari, biciclistul e mai vesel şi mai sănătos – dar uite că, încă, în multe locuri, i se zice: “hai, lasă! ştim noi mai bine – mergi cu bicla pentru că nu-ţi permiţi maşină”
… aşa au apărut bicicletele care arată un statut; bicicletele care demonstrează că ai bani; bicicletele care costă cît jumătate de maşină. Biciclistul nu mai e săracul; e, acum, acela care-şi permite să meargă cu bicicleta.
Poate greşesc – şi n-ar fi prima dată. Doar că ştiu că azi, sportivul nu mai e acela care-şi întreabă colegul “cît alergi, cum alergi?” – ci “în cealergi, unde alergi?”
… fugim de prejudecăţi? Sau fugim pentru că e sănătos şi vesel?
