… oricine pleacă în afara ţării e sfătuit să caute culoarea locală; să înţeleagă societatea de acolo şi mersul ei; să mănînce ce mănîncă oamenii locului; şi să se întoarcă mai deştept şi mai bogat acasă.
Frumos – şi foarte corect. Dar de ce nu vrem să fim mai deştepţi şi acasă? De ce ocolim atît de tare culoarea noastră locală, ca să zic aşa? Mă-ntreb, doar.
Fiţi liniştiţi: nu vă trimit cu 139-le în Ferentari, nu vă recomand să mîncaţi doar în spatele Oborului, nu vă îndemn să vă aşezaţi pe-un gard, în pauză, şi să luaţi cu lingura din borcanul cu tocană.
Zic doar. Şi zic că Bucureştiul are destulă culoare locală de bun-simţ – suficientă ca să o vedem şi să o înţelegem.
Aşa cum te aşezi într-o tavernă grecească, te poţi aşeza şi la terasa din piaţă, să te lingi pe degete cu nişte grătare delicioase. Şi o să vezi – cu uimire – că nu eşti înconjurat numai de Doreli; că sînt oameni bine care n-au nici o jenă să mănînce lîngă şoferi, instalatori şi muncitori cu cîrca.
O să vezi că nu sîntem înconjuraţi numai de oameni potenţial periculoşi, antisociali; ci de oameni la fel ca noi.
Ne place să-i facem poze lui Dorel: cum stă, sprijinindu-se în lopată, şi fluieră după fete; cum rade o bere la umbră; cum soileşte în pauză – şi cum întinde pauza cît se poate de mult. Uităm că sîntem înconjuraţi de Doreli la orice nivel şi în orice mediu; doar că aceşti Doreli au dungă la pantaloni, cămaşă albă şi telefon cu net pe el.
Dorelul celălalt face acelaşi lucru ca Dorelul care sapă şanţuri; înghesuie secretarele în bucătărie, se ascunde prin restaurante nestradale, pleacă cu orele cu un contract – e la fel de nociv, e la fel de dispreţuit.
Măcar Dorel, cel cu salopeta transpirată, are bunul-simţ să nu facă poze la Dorel, cel cu costumul călcat.
