… se află în oraşul nostru – şi nu oriunde în oraş, ci în inima lui – două palate care mie nu-mi plac de loc.
Primul nu poate fi altul decît fostul C. C. – bineînţeles că am crescut cu fantoma asta de clădire şi ţin minte că m-a apăsat dintotdeauna; mai tîrziu, la sfîrşitul anilor ‘80, Casa Republicii mi-a dat aceeaşi senzaţie.
Actualul Minister de interne e masiv, urît şi te face să vrei să-l ocoleşti în vîrful picioarelor şi azi, la fel ca şi-n urmă cu-n sfert de secol – şi la fel ca-n vremurile triste cînd a fost şi pus pe harta oraşului. Sumbră clădire.
… s-ar putea să vă supăraţi pe mine cînd vă zic despre al doilea palat care nu-mi place. E vorba chiar de fostul Palat regal – actualmente depozitul de tablouri numit şi Muzeul Naţional de Artă.
Am urît – şi urăsc sincer în continuare – atît comunismul, cît şi monarhia. Nu mi-a fost niciodată simpatică hardughia asta, prin faţa căreia trebuie să te strecori pe-o fîşie de trotuar, care-azvîrle înapoi în stradă ferestrele oarbe.
Felul în care folosim, azi, palatul ăsta e meschin şi neinspirat. Bucureştiul – în cea mai frumoasă parte a sa – vede ceva care poate fi un spital, o magazie, un depozit ceferist – orice altceva decît un palat; orice altceva decît ceva regal. Ferestrele sînt mereu oarbe; treci pe lîngă o clădire care poate fi orice, care nu te îmbie s-o admiri, s-o ocoleşti în tihnă, să-i cauţi secretele şi frumuseţile.
Păcat, păcat.
