… un loc de joacă este un cuibar al societăţii noastre; dacă vrem să ştim ce ne aşteaptă-n viitor, am putea face bine să căscăm gura un pic printr-un parc.
De cîţiva ani îmi petrec cîteva seri bune pe săptămînă cu fii-mea în parcul Izvor. Îmi place parcul ăsta, îmi place cum se lasă seara frumos în el şi cum lumea încearcă – chiar încearcă – să convieţuiască bine: să trăiască, lăsîndu-i şi pe ceilalţi să trăiască.
Şi totuşi, se văd metehnele societăţii noastre; de cu seamă felul în care oamenii se uită unii-nspre alţii: cîş, chiorîş, pieziş.
La locul de joacă vin şi oameni în toată firea să tragă de aparate, să se întindă, să transpire sănătos. E foarte bine pînă mă uit cum oamenii ăştia huşuie copiii care se joacă printre picioarele lor; şi nu-i huşuie cu blîndeţe, cu grijă, ci cu un soi de încrîncenare de latifundiar coclit, de parcă aparatele alea ar fi ale lor – de-acasă.
Eu aşa zic: dacă nu-ţi plac copiii, nu-i nici o problemă: stai deoparte de ei, du-te altundeva, unde nu mişună ca furnicile pe lîngă tine. Dar dacă-ţi plac, poţi să-ţi faci de treabă pe lîngă ei cu zîmbetul pe buze… Copiii n-au nici o vină că nu-ţi place gălăgia şi alergatul lor!
Mă uit şi la cei care aleargă, fug cu rolele sau pedalează pe alei. Îmi place că mulţi – mai ales amatorii – au grijă, ocolesc, previn. Dar cei care fac pe sportivii te împing de pe asfalt, rulează cu 40 la oră fără să le pese că vreun pitic le poate sări în faţă sau vreun bătrînel nu se poate da din faţa lor – şi tot ei, sportivii, o fac pe ofuscaţii. Să nu mai zic de felul prostesc-superior în care-i privesc pe cei care aleargă mai încet ca ei…
Băi, nene – e parc, e loc de agrement şi recreere; dacă nu-ţi plac ceilalţi oameni, du-te pe cîmp.
Dar nu vreau să credeţi că problema e doar la ceilalţi – oho, au şi părinţii bubele lor, fără număr. Să uit de mămiţicile care-şi opresc cărucioarele pe mijlocul aleii ca să dea lu’ bebe iaurt? Să uit de felul în care cei mari îşi îndreaptă copiii să se joace doar cu cei mai de teapa lor? Cei care au aceleaşi role, aceleaşi sticle cu apă, aceleaşi sandale – de aceeaşi valoare?
Tot aici, în parc, sunt şi nişte paznici – nu gardieni publici; ci genul acela de angajaţi privaţi care – sincer – nu prea te fac să-i respecţi.
Copiii, în principiu, îi ascultă, se opresc din obrăznicii cînd paznicii îi atenţionează. Ştiţi copiii; paznicii pleacă şi copiii se apucă la loc de prostii, dar cu un pic de fereală.
Îi ştiu bine pe paznici, după atîta vreme. Nu i-am văzut vreodată ţipînd sau luîndu-se de vreun copil; ba i-am văzut ajutînd-i pe cei mici să-şi găsească părinţii cînd cad şi se julesc. Îşi fac treaba cu destulă omenie, zic eu.
Dar e trist cînd vezi părinţii învăţîndu-şi copiii să nu-i ia în seamă. Părinţii ştiu că paznicii ăştia nu fac doi bani; dar copiii pricepasta, privindu-şi părinţii. Cred că părinţii greşesc rău aici. Cu timpul, copiii ăştia nu vor asculta nici de paznicii de la şcoală, nici de poliţiştii care-i vor opri să treacă strada greşit.
Părinţii ăştia învaţă copiii că sînt oameni de categorii mărunte, pe care nu trebuie să-i iei în seamă – doar pentru că acei oameni ar fi mai prejos. Tristă lecţie – care nu va folosi nimănui mai tîrziu.
