Săracul Caragiale. A fost o vreme cînd ne miram cu duioşie cît de contemporan este; acum ne uităm cu groază la cît de contemporani sîntem noi cu el.
Rar autor mai oropsit. În ultimii douăzeci de ani, piesele lui au fost – mă scuzaţi – futute în fel şi chip, jucate în fel şi fel de chei şi după fel de fel de viziuni. Personajele lui au fost urcate în căruţa cu proşti şi au fost interpretate ca drogate, curve, tîmpite.
din oribilul spectacolul „O noapte furtunoasă”, regizat de Gelu Colceag
Caragiale merge la orice, azi: e pretext pentru orice mizerie. Şi cînd mizeria e prea mare, ni se zice: vax! nu înţelegeţi voi: Caragiale e imens, e contemporan, e actual – dac-ar fi trăit azi, sigur că ar fi ascultat manele, ar fi fost hipster, ar fi avut BMW de Bulgaria, ar fi făcut sex în Herăstrău, ar fi apărut la Măruţă şi ar fi pus poze cu piţipoance pe Facebook.
Caragiale, săracul, în loc să fie înţeles, admirat şi respectat, e călcat în picioare – şi asta, zi de zi.
Se ţine, pentru a doua oară, un festival numit Bucureştii lui Caragiale: prilej de spectacole moca pentru delectarea publicului în Centrul Vechi. Dacă e moca, înseamnă că trebuie să fie şi jalnic, şi mizer, şi făcut în batjocură.
N-am văzut nici măcar bunele intenţii de la alte evenimente publice. N-am văzut decît actori scîrboşi, puşi să urle şi să se scălîmbăie pentru o farfurie de mîncare. Am văzut oameni care au încercat să stea pe scaune şi să facă eforturi să accepte ce se petrece pe scenă, dar plecau furioşi…
Mare păcat.
