A-nceput cu un articol apărut în Adevărul: Nu-ţi mai trimite CV-ul! – mda, un articol lacrimogen despre cît de greu ţi-ar fi să-ţi mai găseşti de lucru după o vîrstă-ncolo. Sînt multe astfel de articole şi ştim că toate vorbesc despre o problemă serioasă. Dar sîntem înconjuraţi de atîtea alte probleme serioase; dacă nu primea atenţia lui George Butunoiu, articolul rămînea ignorat.
Dar uite c-a primit atenţia lui Butunoiu. Citiţi: ce îmbîrligătură meşteră. Ce deturnare a ideilor. Ce iz mizerabil de dispreţ. Ce pledoarie pentru angajator! Ce bine că există angajatorul – altfel am muri de foame, altfel n-am şti să ne ştergem la fund, altfel am uita să respirăm pe nas. Mi-e atît de greaţă de credinţa asta că angajatorul îţi dă să mănînci o pîine – căci despre asta e vorba.
Nu! Nu-ţi dă să mănînci nimic: tu singur mănînci. Nu: nu-ţi dă nimeni bani: banii îi cîştigi muncind. Angajatorul şi angajatul sînt într-o simbioză continuă, nefiind nimic unul fără celălalt.
Butunoiu minte, încurcă, deviază. Problema oamenilor nu-i aceea că angajatorii ar fi proşti: ci aceea că sunt laşi şi şmecheri. Dar despre asta nu vorbim…
Vorbim despre felul în care angajatorii ţin – chipurile – societatea în spate. Să nu credeţi asta – angajaţii ţin societatea în spate. Angajaţii plătesc impozitele, nu angajatorii. Jocul dintre brutul şi netul salariului e o convenţie pentru uşurarea colectării impozitelor şi contribuţiilor – în realitate angajaţii cîştigă toţi acei bani şi plătesc toate acele taxe.
Angajaţii nu ies niciodată pe zero – angajaţii întotdeauna plătesc.
Cică angajatorii ţin vie flacăra capitalismului, angajatorii aduc profitul; de angajatori trebuie să avem, deci, grijă. Asta e o altă mizerie – în societatea noastră capitalistă, profitul şi dezvoltarea pleacă de la om, de la individ, de la angajat.
Angajatul face profit cînd îşi vinde munca mai scump angajatorului – şi profitul e la fel de plăcut societăţii, fie că vine de la cel mic, fie că vine de la cel mare.
Butunoiu nu greşeşte, ci încurcă. Minimizarea experienţei angajaţilor vechi e o mare porcărie. Angajaţii vechi sînt bătrîni; put; chiloţii lor sînt gălbui, nu roşu-aprins. Dar angajaţii bătrîni ştiu. Angajaţii bătrîni îşi aduc aminte. Angajaţii bătrîni au prins multe. Ah – de asta sînt şi periculoşi, de aceea şi scăpăm de ei. Naziştii foloseau Zyklon B; HR-ul de azi are program de evaluare şi management al performanţei…
Da – eu ţin cu moşul în povestea asta.
Cic-aş fi foarte fericit dacă aş lucra numai cu oameni frumoşi, entuziaşti şi veseli; cu dinţii sănătoşi, cu burta suptă. Nu – aş fi foarte fericit dacă aş avea de-a face cu oameni serioşi, respectuoşi, care ştiu să-şi facă treaba.
Entuziasmul e acoperirea pentru neştiinţă, e reacţia naturală la a învăţa lucruri noi; or, eu vreau sa am de-a face cu oameni care deja ştiu, care au mai făcut, care nu se sperie cînd sînt în faţa unei situaţii noi. Unde ajungem – la un doctor care să te întîmpine rîzînd la poarta spitalului şi să-ţi spună: “N-am dormit toată noaptea de nerăbdare, de-abia aştept să vă operez de apendicită – sînt convins că va fi o operaţie extraordinară”?
Butunoiu – hîrşit – iese din articol fără să-şi murdărească prea mult hainele. Ştie că şi el e bătrîn; ştie că într-o zi cineva o să-i ia faţa – cineva care zîmbeşte mai mult şi mai ieftin.
Dar reacţiile publicate la articolul lui Butunoiu au fost slabe, urîte, neomeneşti. În societatea noastră, dă urît să nu fii angajator. Sau măcar să fii propriul tău angajator; lider moral pe PFA, scriitor de articole de opinie pe drepturi de autor. În societatea noastră poţi căuta încă vita în dinţi, poţi să-i încerci copitele, poţi să te interesezi dacă-i bună de prăsilă.
Pardon, dacă-i bună de prăsilă, e nasol; vrea dup-aia concediu de maternitate.
