Julieta Ghiga Szönyi a fost una dintre cele mai mari frumuseţi ale marelui ecran românesc din perioada comunistă. Rolurile care au consacrat-o şi au fixat-o în conştiinţa publicului au fost Otilia din „Felix si Otilia” (1972) şi Adnana din „Toate panzele sus” (1976). S-a născut la data de 13 mai 1949 in Timişoara.
Casa Miclescu în anii ’20
A debutat ca actriţă de teatru, jucând numeroase piese pe scena teatrului “Alexandru Davila” din Piteşti. În film a debutat cu „Mirii anului 2” (1971), unde a jucat alături de Jean Paul Belmondo. Palmaresul ei actual numără 17 filme şi cel puţin tot atâtea roluri la televiziune. Din păcate, după ’89, o dată cu prăbuşirea cinematografiei româneşti, Julieta a dispărut din atenţia publicului. A intrat, în schimb, în malaxorul vremurilor noi, traversând o lungă şi chinuitoare dramă… imobiliară, care a luat în sfârşit abia anul trecut…
Julieta a avut “ghinionul” să locuiască, până în 1994, într-o superbă casă bucureşteană de pe Şoseaua Kiseleff, celebră pentru cea mai frumoasă frescă de interior ale capitalei, semnată de GeorgeDemetrescu Mirea. Imobilul, cunoscut cu numele de Casa Miclescu, are, la rândul lui, o poveste dramatică.
Fusese proiectat, la începutul secolului XX, de arhitectul român Ion Mincu chiar pentru pictorul Mirea dar acesta, din lipsă de fonduri, a fost nevoit să o vândă. Cumpărători au fost Jean Miclescu, descendent al unei familii de boieri din Moldova, şi soţia acestuia, Alina Cantacuzino, care au finalizat construcţia.
La sfârşit, Casa Miclescu era o adevarată bijuterie arhitecturală, realizată în stil neoromânesc. Casa a fost lăsată moştenire fiului lor, colonelul Radu Miclescu, şi soţiei sale Elsa Florescu, o sculptoriţă talentată, fiică a unui diplomat român.
În 1948, imobilul a fost confiscat de regimul comunist, pe motiv că proprietarul nu-şi mai poate plăti impozitul. Refuzând să plece din casa pe care o îndrăgea atât de mult, Radu Miclescu este ridicat de regimul comunist şi trimis în închisoare pentru trei zile. Întors acasă, îi este interzis accesul în partea luxoasă a casei şi este nevoit să locuiască, timp de 40 de ani, într-o baie aflată la subsolul conacului, unde se ajungea pe o scară de scânduri. Colonelul şi-a păstrat deminitatea până la moartea sa, survenită în 1990, în micuţa cameră de la subsol. Bătrânul avea 90 de ani.
Casa a fost preluată de ICRAL, care a închiriat-o Uniunii Artiştilor Plastici. La scurt timp, în ea s-a mutat familia pictorului Ştefan Szönyi, prorectorul Facultăţii de Arte Plastice din acea vreme. Fiica sa cea mare era nimeni alta decât Julieta Szönyi viitoarea vedetă. Aici locuia actriţa atunci când s-a turnat “Felix şi Otilia” iar interioarele s-au filmat chiar aici, în casa ei.Pelicula a rămas singura mărturie a picturii lui Mirea (care nu mai există) şi a frumuseţii clădirii, care este şi ea pe cale de dispariţie.
Căci iată ce s-a întâmplat… Colonelul lăsase un testament în care îl declara moştenitor pe Radu Miclescu, nepotul său din partea fratelui. În 1993, însă, moştenitorul i-a vândut casa lui Ilarian Puşcoci (fratele lui Sică Puşcoci) şi fostului antrenor al Stelei, Ţiţi Dumitriu. Imobilul a ajuns o ruină, pentru că a fost lăsat să se autodemoleze. Era singura modalitate prin care proprietarii puteau să se debaraseze de imobil, acesta fiind monument istoric. Pe ei îi interesează, de fapt, terenul de pe Kiseleff (5.200 metri pătraţi).
Scenă din „Felix şi Otilia”, filmată în Casa Miclescu
Părăsirea locuinţei din Kiseleff, în 1994, a însemnat, pentru Julieta Szönyi, începutul unui alt calvar. A cumpărat, în 1996, cu acte în regulă, un apartament care, după 10 ani (în 2006), a fost revendicat de nişte proprietari apăruţi din senin. A urmat un proces care a durat şase ani, timp în care Julieta Szönyi putea fi aruncată în stradă în orice clipă. Din fericire, procesul s-a încheiat în favoarea Julietei, anul trecut.
Nu acelaşi lucru s- întâmplat însă cu Casa Miclescu. În 2006 (anul în care începea procesul Julietei Szönyi, în calitate de pârât), Ministerul Culturii a cerut începerea urmăririi penale împotriva lui Ilarian Puşcoci şi Ţiţi Dumitriu, întrucât distrugerea unui monument constituie infracţiune. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 a soluţionat însă dosarul cu neînceperea urmăririi penale, pe motiv că „atitudinea de pasivitate cu privire la degradarea unui bun nu este infracţiune, ci doar împiedicarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea măsurilor luate în acest sens”.
P.S. Cazul Casei Miclescu este, desigur, îngrijorător. Dar şi mai îngrijorători sunt proprietarii. Sau, mai exact, existenţa unei asemenea tipologii de proprietari. Cazul a fost prezentat şi pe blogul Art Historia, aparţinând unui iubitor de monumente, Radu Oltean. Iată cum a ripostat Ţiţi Dumitriu: „Proprietarul decide ce face cu bunul său. Dacă nu este el factorul de decizie, atunci avem de a face cu un sistem dictatorial. PROPRIETATEA ESTE GARANTATĂ DE STATUL DE DREPT. Aşadar, eu, proprietarul, decid ce voi face. Dacă am hotărât să iau un imobil lăbărţat pe 1.000 – 1.500 mp în buricul târgului, nu am făcut-o pentru cahlele de teracotă pictate de Luchian ori pentru tavanul cu frescă de Mirea. Am făcut-o ca să fac acolo un turn care să îmi eficientizeze profitul… Nu ai decât să cumperi dumneata restul imobilelor din centru şi fă un parc tematic: „Bucureştii de altădată”. Pe cele cumpărate de mine – lasă-le în pace, că mi le gestionez eu singur! Vezi-ţi dumneata de ale dumitale, că nu vin în casa d-tale să-ţi spun cum să pui macrameul, cu colţ, peste ecranul televizorului, sub peştele de sticlă!”
