scris de Alexandru Dinu
Nu am spus nimic despre cealaltă jumătate a Căii Moşilor, de la Republicii către “Sf. Gheorghe”. Principalul motiv este simplu: era încă vremea când oamenii mergeau foarte mult pe jos. Drept care pentru a ieşi spre centru, noi nu luam niciodată un mijloc de transport în comun. Mai de grabă o luam pe jos pe străduţele înspre Baia Arcului (de când caut o fotografie…) şi ori traversam bulevardul spre zona “Sf. Gheorghe” – Lipscani – Piaţa Unirii, ori o luăm spre zona Universităţii, unde eu abia aşteptam să ajung din cauza Magazinului Copiilor. Pentru multă vreme, câtva ani, era acolo în vitrine un autobuz de jucărie făcut în China, foarte elaborat şi foarte scump, costa 60 de lei! Câştigătorul premiului întâi la concursul Cutezătorii, de care am vorbit, montase o celulă fotoelectrică în spaţiul destinat numărului de traseu, şi astfel excitat luminos, autobuzul se punea în mişcare. Foarte ingenioasă lucrarea, mai ales transmisia, bravo lui. Păcat de Magazinul Copiilor (într-o vreme îi zicea Romarta Copiilor), eu cred că meritau copii Bucureştiului să aibă un asemenea loc dedicat lor, ca şi magazinul Trei Ursuleţi (”Cafeneaua Liberală”) şi cinematograful Doina de alături transformat în cârciumă cu oarece ifose (”Terasa Doamnei”), că şi frizeria “Ciufulici”. Văd că Teatrul Ţăndărică mai rezistă.
Un cuvânt despre hotelul Modern şi strada Armand Calinescu. Am găsit un articol pe acest site despre strada respectivă şi doresc să spun câteva cuvinte. Dar mai întâi despre hotel.
Având noi la “turism” oarecum statutul de liceu experimental, pentru Bac ni s-a cerut să scriem o lucrare de diplomă în toată regulă, bineînţeles departe de nivelul facultăţii, dar după toate canoanele respective. Mi-a picat un subiect despre tendinţele arhitecturale ale camerei de hotel în industria hotelieră internaţională, şi ca exemplu în România hotelul nou construit “Modern”, unde făcusem practică vreun trimestru sau două. Prin amabilitatea absolut dezinteresată unui mare număr de personae, am ajuns din om în om la o doamnă ce fusese ori arhitectă, ori şefă grupului ce a proiectat hotelul. Doamna respectivă, extrem de cumsecade, a deschis un seif mare, a scos din el un vraf de dosare, şi mi le-a dat să conspectez. Era acolo totul, absolut totul despre construcţia hotelului, inclusiv calitatea betoanelor folosite, armăturile, structura de rezistenţă, în fine, o fişă completă din care am înţeles că acea construcţie a fost făcută la nişte standarde de rezistenţă formidabile. Ei bine, la cutremurul din 1977 au căzut plafoanele că nişte clătite, deşi pe dinafară nu s-a văzut chiar mare lucru (mi s-a povestit, căci la vremea când eu am venit din armată, hotelul era reparat parcă, şi era funcţional). Diferenţa între ce scria acolo în acea documentaţie şi ce s-a întâmplat era de neînchipuit, totdeauna m-am întrebat cum a fost posibilă producerea unei asemenea nenorociri?
Despre “Armand Calinescu”, nu mi se pare că s-a alterat prea mult decorul. Cu excepţia secţionării cvartalului de clădiri “1″, poate un colţ din “2″, se pare că restul nu a fost alterat, s-au unit doar câteva capete de stradă. Nici eu nu îmi aduc aminte de schimbări majore – mama avea o prietenă ce locuia de cealaltă parte a bisericii, pe Armenească, o vizitam adesea şi îmi făcusem mulţi prieteni de joacă în zonă, drept care mă familiarizasem cu porţiunea respectivă. Ataşez două hărţi pentru comparaţie. În harta veche, strada ce se vede secţionând “4″ o fi existat cândva, eu nu mi-o amintesc.
Strada Armand Calinescu. Comparaţi cu situaţia actuală luată din Google Maps
Un alt motiv pentru care nu am amintiri puternice despre Calea Moşilor de dincolo de Republicii, este că în acea parte a străzii nu mă aventuram niciodată singur. Bulevardul reprezenta un fel de graniţă, şi apoi există o tendinţa naturală de a cutreiera zona unde locuiam, şi unde aveam deja mulţi prieteni. Deplasări cu tramvaiele pe ruta “1″ şi “21″ spre Piaţa “Sf. Gheorghe”erau accidentale, se întâmpla mai ales iarna, şi, aşa cum mi-a rămas mie în minte, mai totdeauna după-amiază târziu spre seară, când afară era deja întuneric. Îmi amintesc puţin despre Piaţa “Sf. Gheorghe”. Pentru oarece motiv tata, când avea nevoie de ceva pentru meşterit prin casă, mergea la cumpărături mai mult pe acolo. Erau multe magazinaşe, îmi aduc oarecum aminte de unul unde mai mereu intram pentru izolierband, dar nimic specific.
Situaţia era diferită peste drum, unde începea Lipscaniul. Acolo, imediat cum traversai, câţiva paşi mai în dreapta colţului vis-a-vis de magazinul Bucureşti, era un loc (că restaurant nu pot să-i zic şi altfel nu am nici o idee cum să-l numesc) unde se mânca kebab. Nu ca acum, cu garnitură de cartofi prăjiţi sau şaorma, ci tradiţional turceşte, cu pilaf. Dacă îmi aduc bine aminte era o singură ţepuşă într-un cuptor vertical de cărămizi, carnea se rumenea la căldura emanată de cărămizile respective încălzite de flacără, iară nu direct de la flacără. Nu am mâncat niciodată acolo, tata nici nu vroia să audă, pentru că bucătarul respectiv era unul înfiorător de gras, cred că avea pe la 150 de chile, cu sudoarea curgându-i şiroaie pe faţa, picurând în farfuriile în care “bărbierea” kebabul…
Săgeata arăta cam pe unde era „locul” unde se mânca kebab
În general secţiunea respectivă a Căii Moşilor arăta cu mult mai a “Bucureşti” decât cea dinspre Obor, clădirile erau mai înalte, multe blocuri cu 3-4 etaje construite prin anii 1920 – 1930, dar şi multe din casele cele vechi erau superbe, iar cele mai multe emanau unicitate.
O casă veche şi înnebunitor de frumoasă de pe Calea Moşilor la intersecţia cu Str. Părintele Staniloaie şi Str. Sfinţilor. Nu ştiu cum se numeşte biserica. Am făcut fotografia acum câţiva ani, cred că prin 2009
Am descoperit cu adevărat secţiunea respectivă abia mult mai târziu, după terminarea liceului, când multe case intraseră deja într-un stadiu avansat de degradare.
Şi încă una, chiar peste drum de cea din fotografia de mai sus, casă ce atunci când am făcut fotografia intrase deja într-un stadiu de degradare ce necesita o reparaţie urgentă, dar care presupun că va fi dărâmată făcându-se loc pentru unul din coşmarele arhitecturale ce răsar la tot pasul, că de, aşa cum spune şi afişul, „asta-i realitatea”…
O paranteză pentru a răspunde direct unui comentariu. Când ne-am mutat în “Baltă”, existau de fapt acolo două împărăţii: dincolo de linia tramvaiului “19″ până la Dâmboviţa cea a grădinilor de zarzavat, iar apoi înspre Policolor şi de la linia tramvaiului înspre Uzina “23 August” cea a livezilor de pomi fructiferi, mai ales nuci şi cireşi. O livadă de cireşi uriaşă se întindea de la “Potcoavă” pe locul unde s-au construit toate acele blocuri cu patru etaje, complexul “Miniş”, Liceul Nr. 43, Şcoala Nr. 21, până înspre fosta linie ferată, în stânga livezii de nuci. Până să se construiască Liceul 43 şi blocurile cu 4 etaje din spatele lui, când am ajuns eu în “Baltă” încă era un câmp imens unde supravieţuiseră cireşii – ce aveau viaţă grea de cum începeau să fie cireşele cât bobul de mazăre. Deasemeni, între Piaţa Miniş şi Şcoala 21 rămăseseră printre blocuri mulţi cireşi, între aceştia vreo 15-20 îngrădiţi în spaţiul unui punct termic ce există şi acum. În recreaţie săream gardul şi furam cireşi, respectivul angajat a venit odată şi s-a plâns domnului Gubernu care ne-a luat la întâmplare pe 5-6 dintre cei pe care-i ştia că fac asemenea şotii şi în faţa individului respectiv ne-a altoit câte o palmă de mi-a fugit pământul de sub picioare. După ce individul de la punctul termic a plecat, surpriză: “Bă, mai aveţi cireşe? Daţi-mi şi mie.”
Am incercat să conturez cu roşu intintinderea aproximativă a livezilor (ori poate era doar una?) de cireşi din zona de dincolo de blocul „Potcoava” ce se vede in colţul din stânga sus. În spaţiul cuprins cu verde începeau livezile de nuci
Domnul Dudian la un moment dat cred că fost făcut director la Liceul de Italiană, şi mai apoi a primit o funcţie în Minister, parcă. Oricum, merita – de ce nu erau jumătate dintre cei din Ministerul Învăţământului de calitatea lui. Despre domnul Roibu nu ştiu multe, în schimb ştiu că într-un timp domnul Gubernu ajunsese director plin al şcolii. Domnul profesor Teodorici Leon, pe care l-am iubit extrem de mult, era maior de armată, ofiţer de şcoală veche. Nu ştiu dacă a fost sau nu rănit în război, dar ieşise din armată pe un caz de boală. Totuşi, pe vremea cât eu am fost elev la “21″, adică până în 1971, era în formă, dovedindu-se un foarte bun jucător de volei – de multe ori profesorii întindeau fileul şi făceau câteva partide în curtea şcolii unde se amenajase terenul de handbal. Mai apoi l-am văzut mergând în baston. Într-adevăr, locuia pe la cinematograful “Gloria”, am fost la el acasă de câteva ori. Soţia dânsului ne preda o clasă de “cunoştinţe sociale”, parcă aşa îi spunea, un fel de introducere foarte generală în sociologie, antropologie culturală şi economie politică, amalgamate la nivelul unor copii de 13-14 ani.
Livezile de cireşi dinspre Policolor, la sud de Bd. Theodor Pallady spre Căţelu şi Manolache erau nesfârşite. Pe vremuri era acolo şi o puşcărie a căror ruine se mai văd şi astăzi. Până acum câţiva ani, după terminarea autostradei, în drum spre mare încă mă uităm de fiecare dată la ruinele fostelor conace. Am încercat să le mai găsesc pe Google Maps, dar a fost imposibil. Îmi pare tare rău că nu am făcut câteva fotografii din maşină în anii pe când aceste ruine încă existau.
Am reuşit totuşi să identific ruinele unei foste întreprinderi unde pe vremea când lucrăm la ICS Bijuteria. Am fost trimis odată cu un camion plin de cartoane de ambalaj, să le vindem acolo pentru reciclare. Potrivit înţelepciunii lui nea Giosan, şoferul, jumătate din încărcătură am lăsat-o la un centru de colectare a hârtiei unde am luat bani buni, şi jumătate la întreprinderea respectivă, unde ni s-a eliberat un bon de plată pentru toată încărcătura!
În imagine se vede o gaură în pământ, unde se descărcau cartoanele ce apoi se malaxau şi se trimeteau printr-un sistem subteran către clădirea din stânga, unde se prelucrau
Întreprinderea era foarte mare, cu multe secţii, aşa cum se vede în imaginea generală de jos. Am ales să introduc în text imaginea deoarece mi se pare simptomatică pentru întreaga economie Românească ajutată de actualii prieteni după sistemul “de ce să-ţi faci singur un strung cu 100 de lei, când îl poţi cumpăra de la mine cu 500 de lei plătind cu banii pe care ţi-i împrumut cu dobândă tot eu”.
Cu paralele ce le făcusem din vânzarea cartoanelor ne-am oprit la “Zorile Roşii”, o cârciumă ascunsă în spatele Halei Traian, mai precis în spatele secţiunii cu tarabe de lângă hală, secţiune mult mai scurtă pe atunci. Cârciuma era o bombă ordinară exact pe placul meu, unde se mâncău nişte preparate la grătar făcute delicios, culmea, găsindu-se mai mereu şi organe, adică chestii ce nu le găseai în nici un caz la restaurante precum “Select”, “Mignon” sau cele de pe la Şosea-Herăstrău-Băneasa. Văd că şi acum există acolo un restaurant numit “Bucureştiul Insular”, dar nu este acelaşi, nici o confuzie.
Poziţia cârciumii este însemnată cu roşu, clădirea respectivă barând accesul către stradă „Doctor Mihail Georgescu”
Un alt subiect – ţiganii aceia blonzi despre care am amintit, au dispărut foarte repede din decor, în doi sau trei ani maximum. La fel de repede însă au năpădit alţii, ţigani că toţi ţiganii, care nu am idee pe unde erau aciuaţi, şi care nu aveau absolut nimic comun cu predecesorii lor. Cred că jafurile de care pomeniţi pot fi atribuite acestora din urmă, mai ales considerând indicele temporal menţionat. Pot spune cu certitudine însă că asemenea întâmplări nu făceau regulă pe groapa la betonieră, era liniştit locul, l-am cutreierat îndeajuns.
Încă un amănunt. Când ne-am mutat în noul apartament din “Baltă”, în blocul M16 de astăzi se amenajase un cămin pentru şantierişti. La darea în folosinţă a complexului “Alba” şi deci a cârciumii cu acelaşi nume, pentru primii ani au fost acolo situaţii că în “7 Păcate”, beţiile şi bătăile ţinându-se lanţ, mai ales între lipoveni şi ţigani, indivizi din ambele tabere scoţând cuţitul când nu te gândeai. Erau câţiva lipoveni bărboşi cu nasuri sau o ureche lipsă, purtând nişte bandaje murdare, iar câţiva ţigani au foşti trimişi în lumea drepţilor. Dar în general şantieriştii erau băieţi cumsecade, foarte tineri. În câteva rânduri am avut oarece necaz cu patinele cu rotile, mă ducem la ei şi îmi făceau reparaţia, sau dacă nu, spunându-mi unde şi la cine să mă duc pe şantier, bucuroşi că pot ajuta, niciodată necerându-mi plată.
De asemeni câteva cuvinte despre tramvaiul de pe linia 30. Când s-a construit bulevardul “Liviu Rebreanu” pe mijloc era rond de flori pe întreaga sa lungime, se plantaseră nişte trandafiri ce crescuseră extraordinar de frumos, şi pe care, greu de crezut dar adevărat, nu-i rupea nimeni după ce înfloreau, cu toate că aveau nişte corole immense ce miroseau de te ameţeau. Toată alcătuirea dădea un aer de frumuseţe şi, cum să spun, un fel de pace şi nobleţe, locului mai ales în serile frumoase de vară. Parcă prin 1969 s-au început lucrările la linia de tramvai distrugându-se acel continuu rond central. Oamenii au mai salvat din trandafiri luând din tufe şi plantându-le în jurul blocurilor. Linia a fost inaugurată în 1971 mi-aduc eu aminte, pentru că trebuie că eram în clasa a opta. Totuşi, în 1972 s-a celebrat un veac de la primul tramvai cu cai în Bucuresti, şi potrivit spectacolului organizat pentru deschiderea liniei, este posibil să fi fost totuşi în 1972, şi să greşesc eu. A fost un eveniment atât la nivel de municipiu, cât şi la nivel de economie naţională, iaugurandu-se darea în folosinţă a unui nou tip de vagon, V2A, ţin minte din reportajul TV, adică cel ce a devenit mai apoi comun pentru liniile de tramvai din Bucureşti. Celebrarea a fost cu fast, mulţi actori de pe la teatrele bucureştene vanind îmbrăcaţi în costume de epocă într-un tramvai cu cai, la capătul de la complexul “Alba” unde întorcea linia lui “30″. Televiziunea, autografe, flori, zâmbete şi leşinuri – mă rog, toate cele de circumstanţă. Apoi tramvaiul cu cai a plecat spre podul IOR, în timp ce dinspre oraş venea un vagon V2A, cele două făcând cruce pe pod unde s-au oprit pentru discursuri, destupat sticle de şampanie (pentru oficiali şi actori, nu pentru public, că ar fi trebuit producţia întreaga a unei podgorii să astâmperea setea strămoşească ce animă plebea…), felicitări, lume multă că mă gândeam că o să cedeze podul, şi iarăşi flori zâmbete şi leşinuri, carele de reportaj TV nemaiprididind de atâta treaba câtă aveau. Una peste alta a fost un spetacol pe cinste, bine organizat şi de succes. Chiar sunt curios, dacă cineva dintre cititori îşi aminteşte cu precizie anul inaugurării liniei “30″, fiţi atât de buni şi daţi un semn.
Cutreierând oraşul, la început m-a frapat faptul că zonele de forfotă zilnică se mutaseră, zone altădată pline de oameni acum erau pustii. Piaţa Palatului era pustie, Lipscaniul o ruină, dar apăruseră “mall”-urile – conform dicţionarului Webster: “a large building or series of connected buildings containing a variety of retail stores”, adică complex comercial, adevărat? – un fel de modă “high-life” ce îmi scapă, e acolo ceva ce nu înţeleg, se duc oamenii la “mall” să fie văzuţi sau aşa cum pe vremuri se duceau unii la teatru şi la concert. Deasemeni toate acele supermarket/hypermarket ce au acaparat cumpărătorii, în ele însele lucruri bune şi utile, şi care că peste tot în lume oferă mâncare multă, arătoasă, gustoasă, dar de o calitate execrabilă, drept care au început şi în România să fie din ce în ce mai comune boli ce altfel nu prea se găseau pe la noi. Şi MacDonald’s… o chestie de lux! O singură dată dacă aţi intra şi mânca la un MD în Los Angeles, nu vă mai trebuie hamburger toată viaţa!
De multe ori ieşind din Radio o luam în jos prin zonele acum goale de cumpărători şi trecători, spre Conservator şi Palat, uneori intrând să mănânc ceva la autoservirea colţ cu “Ştirbei Vodă” alteori urcând până la restaurantul “Mercur”, în pasajul Victoria, şi ocolind, înapoi în jos pre Piaţa Unirii de unde luăm metroul spre Baltă.
Absolut incredibil, dar am găsit această fotografie cu autoservirea din Piaţa Palatului, cred că este făcută la foarte puţină vreme după deschidere, că prin 1980 ajunsese cam de râs…
Gândul era să acopăr cât mai multe anticariate, consignaţii, şi librării. Consignaţia de la “Hanul cu Tei” era într-adevăr bine garnisită, de la covoare de Buhara la port-ţigarete de ambră şi tablouri de Ciucurencu. Era şi un mic anticariat pe Calea Victoriei chiar vis-a-vis de miliţia mare la intrarea în pasaj, unde totdeauna găseai cărţi ce prin alte părţi nu prea apăreau. Acolo am lăsat odată 1700 de lei pe două cărţi, eu aveam salariu în Radio 1500 de lei, rămânând apoi la mila lui taică-miu pentru ţigări şi tramvai. Că veni iarăşi vorba de Radio, de se întâmpla să ies înspre Amzei, opream să trag o bere la o mică cârciumă de pe Giviţei, unde întorcea tramvaiul “10″.
Capătul tramvaiului 10 pe Griviţei
Am găsit peisajul complet diferit, dar în poză se văd clădirile însemnate cu “A” şi “B” şi coloanele fostului WC public, ce bănuiesc că devenise esenţial în viaţa angajaţilor ITB de pe liinile de tramvai respective, abia aşteptând să ajungă la capăt… Locul avea un caracter foarte bine conturat, în serile târzii şi umede de toamnă te copleşea – noroc cu cârciuma aia nenorocită unde te puteai revigora cu o cinzeacă, doamne, ce faună mai era şi acolo, rău îmi pare că nu îmi amintesc cum îi zicea.
După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Am găsit o imagine veche din 1964.
Sala Dalles la apogeu
Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele “Dalles” să aibă greutatea necesară.
Întâmplător am dat peste o veche prietenă, Camelia, ce ajusese corepetitoarea la pian pentru corul de copii Radio, şi care se măritase cu un alt vechi prieten de pe vremea când eram RTVR, maestru de sunet în Studioul 3 sau 6, totdeauna le-am încurcat. M-au invitat la ei, şi coincidentă, stăteau pe lângă ce fusese Casa de Cultura a Sectorului 1, în spatele ASE-ului, gard în gard cu Liceul de Germană.
Clădirea fostei Case de Cultură a Sectorului 1. În capătul străzii este Liceul de Germană
Frumoasă dar oarecum comună în exterior, era superbă pe dinăuntru, cu camere mari şi o scară largă. Nu am idee dacă înainte de 1945 a fost locuită de o singură familie, s-ar putea să fie aşa, dar la modul cum este împărţită, parcă am oarece dubii. Am petrecut ceva vreme pe acolo zdrăngănind cu o trupă, mai ne duceam “în acţiune” să cântam în Bucureştii Noi, la amfiteatrul “Bălcescu” – foarte frumos, cred că unul dintre cele mai mari din ţară, şi ajuns într-un hal fără de hal – dar în general pierzând vremea pe acolo la o şuetă cu prietenii, cu o sticlă de vodkă, eternele ţigări “Carpaţi”, şi strunele chitării.
Teatrul de vară Bălcescu cum l-am găsit pe Google Maps, o ruină năpădită de junglă precum orăşele Maya
O dureroasă parte a sejururilor mele în România a fost tentativa de regăsire a vechilor prieteni. Pe mulţi, din Şcoala 21, din liceu, şi din cei cu care mă jucam în faţa blocului, nu i-am mai găsit în viaţă. Alţii, ajunşi în poziţii economice şi politice importante, ori au avut o atitudine la modul “hai să-ţi accord zece minute din preţiosul meu timp”, ori s-au comportat că şi când trebuiau să îndeplinească un fel de obligaţie neplăcută, ori pur şi simplu nu am reuşit să ajung la ei. Foarte puţini au rămas aceiaşi că pe vremuri. Am descoperit treptat că această atitudine de aroganţă şi desconsideraţie pentru omul de rând a ajuns un fel de numitor comun în România. Vorbind fără urmă de accent străin, îmbrăcat în veşnicii blugi şi în tricou, pe unde mă ducem (dar mai ales la bancă şi prin hotelurile pe unde am tras) apărând că oricare alt cetăţean ce evident nu grebla în bancnote, eram tratat cu o disconsideraţie deplină. Asta până când dintr-un motiv sau altul trebuia să produc un act de identitate şi scoteam paşaportul. Brusca schimbare de atitudine a respectivilor era amuzantă, dar şi dureroasă, foarte dureroasă.
Dar cea mai mare durere sufletească a fost să înţeleg treptat că românul a ajuns în propria-i ţară cam aşa cum se vede în poza de mai jos.
Nu ştiu cine este domnul AV, dar inspirat a fost luând această fotografie…
Şi asta atunci când cu o neintenţionată dar amăra ironie este întrebat:
Fotografie luată de mine din balconul unui bloc din Giuleşti.
Mulţumesc tuturor celor care cu răbdare şi înţelegere au urmărit şi au comentat aceste postări, şi lui hm pentru munca de editare.
