… pare o poveste cu final fericit – motanul Franţ s-a întors acasă; l-o fi găsit Lassie, nu ştiu.
Oraşul e plin de afişe pe stîlpi şi garduri: se sapă puţuri, se cumpără păr, se dau găuri, se montează parchet, se repară calculatoare – orice vrei. E simplu să scapi de afişele astea – n-ai decît tu, Primărie, să suni la telefonul de pe afiş, să te-ntîlneşti cu autorul sub un pretext anume şi să-i dai o amendă grasă sau să-l pui să dea jos toate afişele.
Dar sînt şi altfel de afişe – strigăte de ajutor. Sînt bătrîni care n-au mai ştiut să găsească drumul acasă, copii dispăruţi; şi chiar căţei care-au tulit-o aiurea de lîngă stăpîn.
Mi-aduc aminte acum vreo 8 ani că un sfert de Bucureşti era împînzit cu afişe cu un caniş (caniş să fie fost?) pierdut. Traversam la Eroilor – pudelul lipit pe semafor. Stăteam la tramvai pe Trafic Greu – poza pe stîlp. Voiam să cumpăr un ziar la Favorit – Muki, Kuki sau nu-ştiu-cum-mînca-l-ar păduchii pe chioşcul de ziare; o mie de afişe cred că erau…
În cazuri dintr-astea îţi vine să-i suni stăpînul şi să-l întrebi: cetăţene, a trecut o lună; a apărut? L-ai găsit? Mai ţii afişele pe garduri – oare n-ar fi civilizat să le dai jos după un timp?
… ba da.
Povestea noastră însă s-a terminat cu bine – asta, dacă nu scrie “găsit” în glumă. Eu zic că dacă v-aţi făcut griji – gata; puteţi să vă liniştiţi.
