Nu cunosc vreun cetăţean care să nu se priceapă la maşini: şi îmi plac cu adevărat amatorii – amatorii de forme, amatorii de stil, amatorii de chestii care au făcut modelele şi mărcile deosebite.
Ne visăm călcînd bemveul, chiar cînd turăm o dacie pe autostradă (şi, orice-aţi zice – să duci dacia peste o viteză anume e o experienţă mistică; niciodată nu eşti mai aproape de Doamne-Doamne).
Noi sîntem – zic – amatori; avem o scuză deci cînd umplem forumurile cu întrebări prosteşti şi legende perpetuate din şofer în şofer.
Dar care-i scuza presei de specialitate? Dacă citesc revistele auto, aflu că de la lună la lună firmele auto scot maşini tot şi tot mai bune.
Dar dacă vreau să documentez un articol despre rable, găsesc sute de referiri la modele care au dat chix, la dude istorice, la mărci care s-au dus pe gîrlă după ce oamenii au cumpărat maşini proaste.
Sîntem azi în stare să ne dăm seama că un telefon va avea succes, că un magazin o să aibă vînzare, că o casă se va păstra bine în timp – dar chiar nu ne dăm seama dacă o maşină va fi un eşec?
De ce specialiştii noştri în maşini nu merg prin service-uri, să întrebe şefi, să tragă de limbă mecanici? Să afle ce şi cîte probleme au în primul an maşinile bune noi? Să afle de prin ateliere ce hibe apar după ce se termină garanţia? Oare de ce nu-i întreabă pe şefii de flote auto care maşini li se par lor cele mai fiabile?
Daţi-mi voie să rîd. Ori nu ne pricepem, ori nu vrem să ne pricepem.
