Cine e cel mai periculos mitocan din Bucureşti? Înainte să vă-nghesuiţi cu răspunsurile, lăsaţi-mă să vă opresc; v-am păcălit: nu asta era întrebarea – ci alta:
Cine e cel mai periculos mitocan pentru Bucureşti?
Mîrlanul manelist care îţi taie faţa în bemveul lui ruginit, cămătarul din Ferentari, taximetristul şpăgar?
… mmda.
Dar, vedeţi voi, eu ştiu un lucru – şi anume că cel mai periculos mitocan e cel care nu-şi închipuie despre el că e mitocan.
Manelistul va opri muzica, dacă ştii să-l rogi; teribilistul cartierului o să-ţi zică ”scuze, frate! Mă grăbeam şi ţi-am luat-o-n faţă!” Chestia e că, de cele mai multe ori, mitocanul mărunt ştie; recunoaşte că greşeşte. Poate cu el mai e vreo şansă – poate va deveni om, cetăţean.
Mie mi-e foarte frică de mitocanul celălalt – cel care e mai presus de mitocănie.
E matur, are bani şi are deja un statut în lumea în care trăieşte – e cel care zice că, din moment ce cîştigă şi din impozitele plătite de el trăiesc nu ştiu cîţi oameni, e mai presus de acei oameni.
El strică societatea. Copilul lui are, din naştere, mai multe drepturi decît copilul coafezei. El şi-a luat maşină de mai bine să plîngă mă-ta; ca să fie apărat în caz de accident, chipurile – dar conduce nepăsător şi te spulberă din vina lui, criminalul.
Acesta e mitocanul cel mai periculos pentru noi: laşul scîrbos cu şuncile tremurînde, şobolanul ascuns în spatele geamului.
Din acest soi de oameni nu mai scoatem cetăţeni – ci oportunişti, jefuitori de cadavre, vînzători de copii.
Aceştia sînt duşmanii mei.
