Moaştele chinezeşti ale femeii cu barbă

Nu mă dau în vînt după moaşte, relicve, capete de vite împăiate. Nu mă uit la filmuleţe cu accidente de automobil; nu vînez şi nu prind peşte.  Nu zic că-s mai bun sau mai rău decît restul; ci doar că aşa sînt eu.

În fine. Ştiţi că se ţine la Antipa o expoziţie, numită The Human Body – cu nişte oameni morţi; jupuiţi şi preparaţi într-aşa fel încît să vedem, pe îndelete, cum arată corpul nostru pe dinăuntru.

Cine vrea să meargă, n-are decît; şi dacă vrea să-mi povestească, o să ascult. Dar nu mă bate gîndul să văd aşa ceva. De fapt – atîta cît e după mine – boicotez activitatea lucrativă a muzeului ăsta, Antipa; nu uit anii în care a stat închis, chipurile în renovări şi păpîndu-ne bani după bani.

Faptul că se ţine expoziţia asta în Bucureşti mă lasă, deci, rece; atîta vreme cît nu mi-e băgată pe gît sub diferite pretexte. Ştiţi că înghit destule; dar mi se apleacă cînd dau peste un articol atît de greţos pe HotNews, scris de un de amator de chestii doctoriceşti:

Si daca “omul care joaca tenis”, ai carui ochi de asiatic sunt usor recognoscibili, chiar a fost un detinut politic chinez? E posibil sa ma insel, dar cred ca unui om dispus sa-si dea viata pentru ideea libertatii i-ar fi suras mai degraba perspectiva postuma de a-si dona corpul in scop educativ, decat sa dispara intr-un anonimat total si inutil.

… iată cum s-a dus dracului – definitiv – tot ce ţinea de umanitate în noi. S-a dus – cît o mai fi fost ea – şi umbra aceea de compasiune din medicină. De unde ştim noi ce-o fi fost în sufletul acelui chinez ale cărui măruntaie sînt plimbate azi prin lume? De unde ştim că nevasta lui nu l-o fi dorit înmormîntat undeva – undeva unde să-i pună o floare chinezească în jumătatea aia de zi liberă pe care o are odată pe lună de la fabrică?

De ce ne ştergem la fund aşa uşor cu cei pe care-i privim de sus? Puţine pagini din cărţile pe care le-am citit odinioară m-au mişcat ca aceea în care Huck Finn îşi dă seama, mergînd pe plută cu negrul Jim, că şi negrii îşi iubesc nevestele şi copiii la fel de mult ca oamenii albi. Revelaţia aceea naivă strecurată atît frumos de Mark Twain face mai mult decît toată literatura aboliţionistă, pentru că-i scrisă cu drag de oameni.

De ce – în numele ştiinţei şi a presupusei ei frumuseţi – credem noi că acest circ ştiinţific modern de la Antipa e altceva decît o plimbare a femeii cu barbă din bîlci în bîlci?

Avem carte; mergem la şcoală; învăţăm să vindecăm oase, să legăm răni, să punem creieri înapoi în cap – dar facem toate astea fără pic de compasiune, fără pic de înţelegere pentru nici pentru bolnav, nici pentru sănătos.