Se zice că-i uşor să scoţi pe cineva din cartier, dar mai greu să scoţi cartierul din cineva. Avînd asta-n cap, m-am întors să văd ce mai face cartierul copilăriei mele – Berceniul.
Să văd şi ce a însemnat venirea lui Piedone ca primar în Berceni, să văd ce e la fel şi ce s-a schimbat.
La prima vedere, Berceniul a avut noroc cu Piedone: e mult mai curat, e mult mai sigur, e mult mai îngrijit – se vede asta mai ales prin părţile sărace ala cartierului, printre confort doi-uri.
Şi totuşi. Berceniul lui Piedone e o cuşcă urbană de prost-gust. Sub scuza curăţeniei şi civilizaţiei, cartierul a devenit neprietenos şi apăsător.
În Berceni nu mai sînt spaţii verzi simple. Maidanele au fost betonate în parcări sau învelite în tartan şi făcute locuri de joacă. Orice spaţiu gol e eficient, e îngrădit, e folosit la ceva. O plimbare prin Berceni e o plimbare printr-un staul, printr-un labirint de gărduleţe şi de borduri, de bănci incomode şi de pergole ieftine.
Nu ştiu ce altceva mă aşteptam să văd în Berceni, dar mă bucur că mi-am dat seama odată-n plus că Piedone nu e un model de eficienţă administrativă. Blocurile sînt reabilitate de către locatari – care cum vrea şi cum poate; fiecare îşi pune scîrţ mai gros sau mai subţire în dreptul apartamentului său şi-l vopseşte cu o nuanţă mai deschisă sau mai închisă de vopsea. Din betonul iefin al parcărilor se macină pietriş şi este praf peste tot, oricît de des s-ar spăla străzile. Blocurile mansardate arată îngrijorător. Din tomberoanele aflate în faţa blocurilor oamenii amărîţi scotocesc, împreună cu sute de cîini fără stăpîn.
Să vă zic de ce mi se pare Berceniul atît de obositor? Iată nişte mici exemple. Un loc de joacă, apărut pe locul unui spaţiu murdar şi periculos – ceea ce e lăudabil. Dar ce risipă de garduri, borduri, gărduleţe, cărămiduţe!
Lărgirea bulevardului Brîncoveanu a spart în două cartierul. Avem o autostradă prăfuită, cu un spaţiu verde de două degete pe mijloc – cît de mult diferă, de exemplu, de bătrînul Metalurgiei! Dar ce mitocănie măruntă, ce minte de gospodar chinuit vedem pe Brîncoveanu – priviţi această insuliţă, această mini-fortăreaţă:
… şi, ca să vă daţi seama că s-ar putea face şi altfel, aruncaţi un ochi la propunerea lui Popescu din 2010.
În poza de mai jos vedem piedonismul adus la paroxism. Un coş de gunoi îmbrăcat în scîndurele – de ce o fi nevoie să ascundem o piesă de mobilier urban care trebuie, săraca, să ne sară în ochi tocmai ca să fie folosită, nu ştiu. Nebunia urbană merge mai departe – la asfaltarea trotuarului, coşul de gunoi a fost ocolit cu grijă – de parc-ar fi vreun vestigiu de mare preţ:
Poarta asta mi-a mers la inimă. Care-i rostul ei, mi-e greu de înţeles. “Străduinţa” ştiu de unde vine – de la numele străzii care şerpuieşte pe acolo – nu de la străduinţa băieţilor din spatele Pieţei Berceni de-a agăţa seara fetele din Racoviţă:
Am lăsat pentru sfîrşit poza mea preferată. Reprezintă ideea platonică de spaţiu public de calitate pentru Piedone. O alee îngustă şi îngrădită care se înfundă lîngă un bătător de covoare şi un capac de canal, cu două bănci hidoase şi îngrozitor de incomode pe lîngă care nici n-ai loc să treci:
Fireşte, sînt mai multe Berceniuri – aşa a fost mereu. Unul e Berceniul dintre Brîncoveanu şi Reşiţa; şi cu totul altul e Berceniul dintre acelaşi Brîncoveanu şi Metalurgiei, unde sînt străzi care dau şi acum clasă părţilor bune din Titan şi Drumul Taberei; dar tot nu mi-ar place – azi – Berceniul. Nu; nu mi-ar place să mai stau aici.
