Lucrurile nu se dau; mai mult, lucrurile nici nu se cer – lucrurile se iau. E valabil în orice situaţie, şi mai ales în aceea – gingaşă – a civilizaţiei publice.
Gura mare e cel mai simplu fel de-a-ncerca să rezolvi un lucru; şi cel mai greu e să fii tenace, discret, să fii un exemplu bun în orice situaţie.
Da – sînt sătul de făcutul ce zice popa al societăţii civile. Un lider civic care vrea să-mi salveze oraşul, dar care-şi abandonează rabla pe trotuar nu o să mă convingă niciodată, în vecii vecilor.
Ştiţi? Oamenii au nevoie de semne, de exemple. Arătaţi-le ce să facă, făcînd şi voi asta. Un fel simplu de a fi un cetăţean bun, fără obstinaţie şi fără a învinovăţi pe cei care nu se lasă convinşi.
Am prins cu ceva-n urmă o discuţie iscată pe internet, în urma unui articol în care cineva se mira (în glumă, în serios?) de acele persoane care-şi etalează lucruri scumpe şi un anumit status dar folosesc transportul public. I se replica, desigur, că e o tîmpenie; şi chiar este. E o perpetuare inutilă a clişeelor noastre sociale, a împărţirii actuale a claselor: ştiţi – mergi cu tramvaiul – eşti sărac. Şi dacă eşti sărac, poartă-te, dracului, ca un sărac. Nu-i voie să amestecăm oamenii.
Păi – în pizda mă-sii de treabă – cum vrem, mă, să avem transport public civilizat dacă nu dăm exemple de bună folosinţă a acestuia? E nevoie să vă explic io despre natura umană şi despre tentaţia de-a coborî standarde, de-a merge pe minima rezistenţă?
Ştiu un lucru – mai mulţi oameni civilizaţi în autobuz, mai multe exemple pozitive!
Oameni eleganţi, îmbrăcaţi frumos, spălaţi şi parfumaţi, care nu se calcă pe labe ca animalele, care nu vorbesc tare la telefon, care îşi ţin genţile cum trebuie – astea sînt exemple, aşa se face civilizaţia!
Bun, deci: vreţi civilizaţie? Daţi civilizaţie, arătaţi civilizaţie şi nu cereţi civilizaţie.
Civilizaţia se ia; la fel ca şi răceala, rîia, păduchii.
