Artiştii şi cutia de fier

– Aşadar, dumneata construieşti noul sediu al băncii ?
Celălalt ridică din umeri.
– Mare scofală. O cutie de fier, modă americană, douăsprezece etaje, numai birouri. Ce legătură are asta cu arta ? Dar aşa se întîmplă cînd noi, artiştii, ajungem sclavii speculaţiilor şi exploatatorilor.
– Oh, oh ! făcu Andreas, căruia asemenea cuvinte îi păreau în ziua aceea expresia unei ingratitudini grosolane. Dar Kokott îţi continuă ideea insinuant şi foarte repede :
– Fără ei, n-o putem scoate la capăt. Eu, de exemplu, am mult talent, dar puţini bani. De aceea, m-am lăsat transformat de ăsta…
Şi arătă cu degetu-i gros, îngălbenit de tutun, spre Türkheimer, care mergea înaintea lor.

– M-am lăsat transformat de ăsta într-o maşină de construit.
– Aha ! într-o maşină de construit, observă Andreas, fără să înţeleagă despre ce este vorba.
– Ei, procedeele lor sînt bine cunoscute. Mi-a împrumutat o grămadă de bani, o sumă cum nu mai văzusem pînă atunci ; trebuia să construiesc cu ei casa. Bineînţeles, n-au fost destui şi, cînd furnizorii m-au strîns în chingi din cauza plăţilor restante, a trebuit să dau faliment. Dumneata mă întrebi de ce eu, ca artist, mă ocup de asemenea lucruri nedemne, dar, ce vrei, trebuie să trăieşti.
– Şi din ce trăieşti dumneata ?
– Ei, din banii pe care mi-i dă ca să-mi ţin gura.
– A ! din banii pe care ţi-i dă ca să-ţi ţii gura. Spune mai departe !

– Cînd am dat faliment, creditorii nu s-au ales, bineînţeles, cu nimic, dat fiind că, din păcate, n-am nici un fel de avere. Casa a intrat în posesia lui, pentru că, fireşte, avea o ipotecă de rangul întîi pentru banii pe care mi-i împrumutase. Meseriaşii n-au căpătat nici un ban ; nu aveau nici o dovadă scrisă. Din mare mila le-a îngăduit… ce crezi ?
– Ce ?
– Să lucreze mai departe la noua clădire. Ceea ce şi fac cît se poate de bucuroşi.
– Grandios ! observă Andreas, cu jumătate de glas, transportat de admiraţie. Kokott făcea, în spatele lui Türkheimer, o mutră de parcă ar fi vrut să-l înghită. Îşi arăta caninii.

– Îţi închipui, probabil, că din ce mi se cuvenea ca onorar, n-am văzut nici un ban. Şi nici n-am vreo perspectivă, deoarece, de cînd mă ştiu, sînt datornicul lui. Aproape în fiecare zi vine cîte o poliţă la scadenţă şi trebuie să fiu bucuros dacă o să mă lase să-i construiesc toată viaţa case pe gratis. Dar dacă într-o bună zi dau de el pe vreo schelă, apoi să ştii că o să coboare mult mai repede decît i-ar face plăcere.

[Heinrich Mann – Ţara huzurului, traducere de Dumitru Hâncu