Apare, în fieştecare zi, cîte un cavaler al apocalipsei alimentare şi ne trage de urechi: mîncăm ba prea mult, ba prea puţin, ba prea prost, ba prea bun – în orice caz, mîncăm greşit.
C-om mînca greşit, n-oi face taman azi un capăt de ţară din asta.
Că mîncăm prost, de-asta aş vorbi niţel.
Aud vorbe că ni se trage de la lipsurile comunismului. E adevărat doar într-o mică măsură.
Da – în ultimii ani ai comunismului am fost nevoiţi să improvizăm, să ocolim lipsurile. Şi aşa am făcut: punînd, în primă fază, cîte un ou-două mai puţin la chec, lungind vreo zeamă, umflînd şniţelul cu înc-un deşt de pesmet.
Să lupţi cu lipsa este o luptă legitimă. Cînd n-aveam, improvizam; dar cînd aveam – ştiam să facem mîncare bună, gustoasă.
Din păcate, situaţia dezastruoasă a bucătăriei româneşti nu vine din comunism – ci din perioada postcomunistă.
Prima jumătate a anilor ’90 a fost o perioadă mai grea decît vrem să credem.
În primul rînd, lucrurile s-au schimbat total. Industria s-a cam dus dracului. În anii aceia se şedea mult şi bine în şomaj tehnic, se ieşea la pensie mult mai uşor şi mai repede; şi mai presus de toate, în anii aceia lucrurile străluceau – şi ne-am dat seama că n-avem bani s-ajungem la ele.
Foarte mulţi oameni au dus-o foarte greu în anii ‘90.
Sărăcia ne-a împins să folosim ingrediente ieftine şi proaste; să ne bucurăm la mezelurile din cauciuc; să punem în loc de cremă – magiun. Sărăcia ne face să ne umflăm burta cu covrigi… Sărăcia ne face să stăm în bucătărie, cu aragazul deschis – în loc să dăm drumul la calorifer în restul casei. Sărăcia ne face să ne spălăm rar; cu toţii avem vecini care sunt campioni la economisit apă, care trag apa (să mă scuzaţi) doar după ce s-a pişat toată familia. Sărăcia ne-a schimbat felul de a fi. Sărăcia ne-a împins înspre barterele sociale; ştiu oameni care nu plătesc pentru nimic – pentru nimic din ceea au nevoie. Pentru o ţeavă spartă cheamă pe cineva, şi drept contrapartidă îi rămîn datori şi-i mută vreun dulap peste vreo lună. Şi sistemul ăsta de bartere se întinde de-a lungul blocului, cartierului, oraşului – ţării. Cu toţii am ajuns s-avem pe cineva obligat şi să fim obligaţi cuiva. Nu, nu s-a născut în 1990, sistemul ăsta. Dar după 1990 sistemul ăsta s-a perpetuat, s-a întins, s-a perfecţionat, legitimat de sărăcie şi de eforturile făcute pentru a o ocoli…
Urîtă-i sărăcia, Doamne! Şi faptul că te obişnuieşti cu ea. Cu lipsurile lupţi; dar cu sărăcia trebuie să te obişnuieşti.
Acuma chiar dacă mulţi dintre noi ar avea banii să trăiască mai bine n-ar mai şti cum.
În anii ‘90 s-a degradat definitiv bucătăria noastră. Ce ciudat! Nu lipsurile comunismului, ci sărăcia capitalismului au stricat-o.
Urăsc din toată inima revista aceea, Practic În bucătărie. A indus oamenilor ideea că e o mîndrie să fii sărac, că e o treabă grozavă să înlocuieşti untul cu margarina cea mai ieftină, că maioneza se poate face şi fără ouă, că-n uleiul din tuci poţi prăji cartofi un an de zile, că – la o adică – se poate face un tort umplut cu magiun…
