Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.
Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în anul 1947, dată începând de la care povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu “Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.”
Anul 1947 este un an dificil : după ce anul începuse prin introducerea cartelelor alimentare şi printr-o inflaţie galopantă , în august are loc reforma monetară ce reuşeşte să dizolve toate economiile păturii înstărite iar în decembrie anul se termină prin abdicarea forţată a regelui. În ’48 este votată noua Constituţie redactată dupa modelul constituţiei lui Stalin. Sunt naţionalizate principalele întreprinderi industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transport şi sunt expropriate micile proprietaţi boiereşti (cele mari fusesera expropriate încă din 1945). Prigoana împotriva membrilor partidelor istorice este în toi, la fel şi cea împotriva vechii clase înstărite, prigoană prin care se urmăreşte distrugerea atât a unei categorii sociale cât mai ales a unui model de viaţă.
În această direcţie lucrează şi noile reglementari legate de spaţiul de locuit:
“În curând legile de reglementare a ceea ce s-a numit spaţiu locativ au stabilit norma următoare : un om avea dreptul pentru sine însuşi, la opt metri pătraţi locuibili.”
Desigur casele vechi boiereşti (dar nu numai) depăşeau cu mult aceste norme, mai ales în condiţiile în care nu rar numărul membrilor familiei se împuţinase odata cu trimiterea la închisoare sau în lagare de munca a celor ce dupa noile legi erau consideraţi “duşmani ai poporului”. În consecinţă casele au fost umplute de chiriaşi repartizaţi de stat astfel încât normele locative să fie respectate.
Şi casa de la numarul 13 a fost una din aceste case. Casa avea un demisol generos, un parter de aproape 200 mp şi un pod înalt:
“Era ceea ce se numea pe atunci o “casa boiereasca”, ridicată înainte de primul razboi în stilul neoclasic care dăduse Bucureştilor o alură arhitecturală unică. (…)În curte, trepte lungi de piatră, destul de crăpate, duceau spre un vestibul şi un hol adânc si larg, pe care dădeau uşile celor trei camere principale şi, în fund, un glasvand dincolo de care se afla sufrageria .”
Planul casei este specific perioadei: un hol central cu o suprafată direct proporţională cu funcţiunea sa reprezentare, el era mobilat cu “o masă mare de sufragerie şi scaune cu spătarul sculptat”. Alte particularităţi le aflăm tot din volumul de memorii: “tante Aline ocupa cele două odăi din faţă care dădeau una spre curte, alta spre stradă, cu ferestre deschizându-se mult deasupra capetelor diferiţilor trecători; una era dormitorul ei, mobilat confortabil în întregime, legat de o baie cu cazan şi boiler de modă veche; în partea cealaltă a holului, odaia de la stradă cuprindea o seră rotundă cu geam, tot după moda de sfârşit a secolului al XIX lea.”
Accesul în piviniţă şi în pod se face doar accesând intrarea secundară, probabil la origine destinată servitorilor.
Sufrageria , situată axial pe holul principal de acces, este cea mai întunecoasă cameră – ea este luminată prin intermediul unui glasvand si printr-o fereastră îngustă ce dă către stradă.
Am insistat pe descrierea planului casei pentru a se înţelege mai limpede schimbările aduse în casă odată cu noile norme locative. Încă înainte de aceste noi reglementări, tante Aline primise cu generozitate în gazdă tanărul cuplu proaspăt căsătorit- Pascal şi Annie Bentoiu. Aceştia se stabiliseră în vechea sufragerie a mătuşii. Pentru a se câştiga o doză de independenţă şi intimitate “s-a încuiat uşa glasvandului, acesta a fost blocat cu un bufet în hol şi acoperit cu un covor mare în partea noastră, iar accesul din curte a rămas să se facă pentru noi prin fosta intrare de serviciu”
Camera este puţin umbroasă :”suprimarea glasvandului lăsase odăii doar lumina unei ferestre înguste, care dădea spre stradă pe o curte mica, închisă. Vara, penumbra se transforma în avantaj, ferindu-ne de prea mare arşiţă”.
Însă camera este înaltă, are un plafon cu casetoane pictate şi o soba “înaltă, cu cahlele ei ornamentate baroc” ce dădea o căldură plăcută.
Odată introduse normele locative, vechea proprietară nu şi-a mai putut păstra pentru sine decât una din camere, restul fiind necesar să fie ocupate. O vreme camerele de la parter au fost ocupate de rude şi cunoştinţe gonite în urma naţionalizării din casele proprii. Holul generos rămâne nerepartizat, el fiind considerat spaţiu comun.
Probleme apar însă din cauza suprafeţei prea mari fată de cea impusă de lege a camerelor casei:
“Pascal şi cu mine puteam (…) ocupa 16 metri pătraţi, iar pentru cei 4 mp suplimentari ( camera avea 20 mp) plăteam o chirie majorată, de altfel foarte mică.”
Podul este ocupat de familii străine :
“În holişorul întunecos din faţa camerei noastre se aflau două scări : una mergea spre pivniţă, iar alta suia la etaj, unde un pod uriaş ocupa o jumatate din suprafaţa casei. Acolo, un culoar îngust dădea acces la patru camere, fiecare ocupată de căte o familie: o basarabeancă singură, bătrană şi bolnavă, o pereche tot de basarabeni cu un băieţaş, precum şi două perechi fără copii “
Desigur, casa fiind proiectată pentru un alt fel de viaţă nu corespunde noilor solicitări. Nu există la parter decât o baie şi o bucătărie, accesul în ele se face dintr-una din camere. Cu alte cuvinte doar persoana căreia îi este repartizată această camera le poate folosi – restul folosesc soluţii improvizate:
“ţoti acestia (noii chiriaşi) găteau în camerele lor şi foloseau o singură, modestă instalaţie sanitară, situată pe culoarul comun”
În această atmosferă în care confortul este redus, gradul de intimitate extrem de scazut relaţiile între persoanele ce locuiesc casa nu sunt foarte bune. Familiile silite să locuiasca la comun provin din medii extrem de diferite iar şicanele şi ura de clasă sunt încurajate de sistemul în care pierderea unui spatiu locativ în urma unei plangeri poate avea repercusiuni grave în viaţa unei familii.
“La etaj locuia o familie care nu se sfia să ne faca viaţa grea de cate ori era cu putinţă “ăstia de la parter trebuie toţi puşi la zid şi împuşcaţi! Uite aşa: poc-poc-poc-poc-poc-poc!” striga bărbatul, mimând acţiunea cu toata seriozitatea”
Alte probleme derivă din greutatea de a întreţine viaţa într-o casa concepută în vremuri de oarecare bunăstare la început de secol şi locuită în sărăcia noului regim popular:
“camera noastră de 20 mp se încălzea cu lemne şi cota repartizată pentru iarnă era de 1000 kg. Foarte înaltă, aşezată pe pivinţă şi cu trei pereţi exteriori, se încălzea greu. Lemnele se distribuiau în anumite centre pentru fiecare raion, în două tranşe, una în octombrie, alta în ianuarie”.
Şi desigur o altă suită de probleme apar din cauza cheltuielilor comune ce trebuie împărţite:
“n-a fost vreo lună în care socoteala la lumină să nu fie prilej, între dânsul şi mine, de discuţii dintre cele mai absurde şi mai exasperante. Îl imploram să facă socoteala el însuşi, jurându-i că voi plăti oricât îmi va cere: degeaba. Socoteala nu era bine făcută şi el nu va plăti, dar nici nu va accepta ca altcineva să plătească vreo sumă în numele său. Găsise o ocazie potrivită să se afirme, să chinuiască un pic pe cineva, cât putea şi el ”.
Deasupra întregii existenţe a familiilor din casă planeaza aerul de provizorat. Lui Tante Aline i se stabileşte domiciliu forţat departe de Bucureşti pentru o bună bucată de timp (în urma vizionarii unei piese de teatru neagreate de regim) ocazie cu care aceasta pierde dreptul la spaţiu locativ în propria casă. La întoarcere îşi găseşte camera ocupată de către o nouă străina adusă de autorităţi.
Imaginaţia familiei este pusă la încercare, rezolvarea fiind găsita prin realizarea unei improvizaţii ce creează o nouă cameră în holul de acces a carui suprafaţă generoasă permite această nouă compartimentare. În puţinul spaţiu disponibil, vechi rude şi prieteni se întâlnesc, se găzduiesc şi se ajută la nevoie împărţind din puţinul pe care le mai este permis să-l păstreze. Toţi se unesc într-o credinţă comună în bine şi aleg să vadă frumosul din viaţă şi din timpul ce le este dat.
Camera familiei Bentoiu devine o mică oază de linişte în care primele decizii majore ale familiei sunt luate. Tot ea este martora tăcută a corespondenţelor de familie ce unesc destine triste şi momente dramatice (sărăcie lucie, lungi perioade de detenţie pe motive politice suferite de familiile celor doi). Mobilă, cărţi şi obiecte dragi de familie ce populaseră pe vremuri case aşezate şi prospere îşi găsesc aici în sufrageria casei din Ferdinand 13 un acasă în urma naţionalizarii caselor din care proveneau.
“cu timpul , uneori ca urmare a evacuărilor, au început să-mi sosească mobilele şi obiecte care reînnodau cu trecutul şi-mi sugerau o duioşie protectoare (…) deasupra mesei pe care lucram şi unde şi mâncam se afla portretul socrului meu, pe care în viaţă abia îl întrevăzusem şi a cărui tinereţe calmă, pe acea pânză, părea cumplit de nepotrivită cu soarta lui de acum. Pianina lui Pascal, încadrată de o mare oglindă de perete, era semnul reconfortant al raţiunii noastre de a fi”
“pentru mine, odaia s-a umanizat de-a binelea doar când a sosit de nu ştiu unde vitrina fostei noastre sufragerii, pe care am transformat-o cu entuziasm în bibliotecă, rost pe care îl îndeplineşte şi astăzi: cotoarele legate ale câtorva cărţi “de-acasa” au fost mesagerele unei continuităţi de care aveam absolută nevoie”
Am părăsit casa din Ferdinand 13 odată cu ultimele amintiri ale lui Annie Bentoiu dinaintea mutarii într-o nouă locuinţă. Memoriile ei nu ne mai spun de aici încolo prea multe despre tante Aline, înafară de angajarea sa într-un foarte fericit mariaj .
Am regăsit casa într-o plimbare într-o seară calduroasă de vară. Am recunoscut mica seră cu structura metalica, am recunoscut chiar şi geamul îngust al sufrageriei umbroase şi mi-am imaginat toată grozăvia destinului ce a poposit vreme de şapte ani în acea cameră.
Nimic nu se mai ghiceşte acum în spatele faţadei proaspat vopsite în albastru. Un banner mare indica datele de contact necesare pentru eventualii doritori de a închiria casa.
Am căutat pe site-ul indicat anunţul şi m-am uitat la pozele de interior anexate lui. Camerele goale erau toate aurite de lumină, tâmplaria veche era proaspăt vopsită. Vechea baie a lui tante Aline părea proaspăt renovată – nici urmă de “cazanul şi boiler-ul de modă veche”. La o privire atentă, într-una din poze se putea încă observa frumoasa sobă în care atâtea nopţi luminase focul în camera familiei Bentoiu.
Dedesubtul pozelor, casa s-a prezentat nudă în descrierea sa pragmatică:
“Casă de închiriat în condiţii avantajoase, ideală pentru sediu birouri / firmă.
Suprafaţa de închiriere: 530 mp
Informaţii suplimentare:
Detalii: Vilă Monument Istoric cu urmatoarea dispunere :
Corpul principal D+P+M
Demisol (90mp) 5 camere: 19 mp, 18 mp, 6.7mp, 14mp, respectiv 5 mp.
Parter (181mp) – recepţie 26 mp si 4 camere dispuse radial (19mp, 28.5mp, 19mp, 19mp) şi alte 2 spaţii de 14mp, respectiv 8.5 mp.
ETAJ(163mp+35mp)- open space mansardat de 70 mp, 5 camere (13 mp, 21mp, 12mp, şi 2 camere de cate 14 mp) şi o baie. Există şi o zonă separată (aprox. 35mp), cu hol, birou şi un mic grup sanitar, într-o a doua mansardă. “
Cum s-ar spune restul e tăcere.
