1923, Teatrul Național, pe Calea Victoriei (unde este acum hotelul Novotel).
Este vorba de vechea clădire a Teatrului Național, construită după planurile arhitectului vienez Heft. Construcția a fost terminată în 1852 iar teatrul a fost inaugurat pe 31 decembrie 1952. În 1944 clădirea este grav avariată de bombardamentele aliaților asupra Bucureștiului. După încheierea războiului și preluarea puterii de către comuniști, clădirea este demolată, deși anumite surse susțin că putea fi refăcută.
Imaginea de față face parte dintr-o serie de vederi tipărite în anii ’20, care prezintă unele dintre cele mai frumoase clădiri ale orașului, reprezentative pentru „Micul Paris”, cum era numit Bucureștiul în perioada interbelică. În dreapta Teatrului se vede vechea Berărie Gambrinus, care va fi demolată în 1937 (1937, Berăria Gambrinus, str. Câmpineanu, București).
1923, Teatrul Național.Gelu Diaconu reconstituie un fragment extrem de interesant din istoria Teatrului Național, într-un articol publicat în „Centrul Vechi”, supliment al ziarului Ring. Redau mai jos din acest material.
Distrugerea, în august 1944, în urma bombardamentelor aliaţilor, a uneia dintre cele mai iubite şi reprezentative clădiri ale Bucureştilor, Teatrul Naţional, a fost, potrivit mărturisirilor regretatului actor Ion Lucian, o dramă naţională. Istoria construirii acestui edificiu – care avea să dea personalitate unei zone, Piaţa Teatrului, preferată de protipendada Bucureştilor interbelici şi nu numai – este complicată şi, tocmai de aceea, pasionantă. […]
Proprietatea lui Stan Taie-Cuie
Ce se întâmplase însă până atunci cu locul unde avea să se construiască una dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştilor? George Potra ne spune că „pe la jumătatea secolului al XVII-lea era un loc de periferie al oraşului, unde se aflau căsuţe modeste ale celor săraci”. Astfel, pe la 1669, locul dinspre Palatul Telefoanelor se afla în proprietatea lui Stan Taie-Cuie, care îl primise ca zestre de la soţia sa. După moartea lui a trecut în proprietatea comisului Barbu Mănescu. Partea de loc dinspre actuala stradă Ion Câmpineanu îi aparţinea, la 1700, lui Stroe Seimeanul, care şi-a clădit acolo o casă cu pivniţă. Proprietatea a trecut apoi în stăpânirea unui anume Grigoraşco, iar după aceea, în cea a boierului Petre Merişescu.
Un loc unde se bălăceau raţele şi orăcăiau broaştele
Mai târziu, aici a fost construit Hanul Filaret, despre care se cunoaşte că era un loc mic, ridicat de mitropolitul Filaret la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Hanul a fost afectat serios la cutremurul din 1838 şi nu mai prezenta siguranţă (cf. George Potra). Există însă şi o mărturie a lui Pantazi Ghica (via Gheorghe Crutzescu), conform căreia pe locul viitorului Teatru Naţional se afla, pe la 1830, „o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaştele, pe când raţele se bălăceau în şanţurile largi de-a lungul Podului…” („Podul Mogoşoaiei”, devenit Calea Victoriei după Războiul de Independenţă – n.r.).
Despre comitete şi comiţii
În 1840, Obşteasca Adunare a întocmit o „anaforă în care propunea domnului Alexandru Dim. Ghica să se întocmească un proiect pentru construcţia Teatrului Naţional şi să se înceapă zidirea cu cheltuiala statului” (cf. George Potra). Domnitorul Gheorghe Bibescu, a cărui domnie a început în ianuarie 1843, a reluat chestiunea înfiinţării teatrului, care rămăsese în suspensie. În acest scop a fost înfiinţată şi o comisie compusă din marele vornic Barbu Ştirbei (care avea să devină domnitor), marele logofăt Iancu Filipescu, Petrache Poenaru şi Vladimir Blaremberg. În urma disensiunilor apărute între Barbu Ştirbei şi fratele său, domnitorul Gheorghe Bibescu, a fost numită, în 1846, o altă comisie care l-a angajat pe arhitectul vienez Heft pentru întocmirea planurilor clădirii. Lucrările au debutat, în sfârşit, după mai multe neînţelegeri şi controverse, la începutul lui 1848.
Emil Prager putea reface Teatrul Naţional
Evenimentele din timpul Revoluţiei de la 1848 au dus la întreruperea lucrărilor, care au fost reluate abia în august 1849. Construcţia Teatrului Naţional s-a încheiat la sfârşitul anului 1852. În anunţul pentru deschiderea noului lăcaş de cultură se spunea: „Miercuri, 31 dechemvrie 1852, deschiderea noului teatru – se va urma de către amândouă trupele: românească şi italienească, în ajutorul săracilor”. După cel de-al Doilea Război Mondial, cu doar câţiva ani înainte de împlinirea a o sută de ani de la inaugurare, Teatrul Naţional a fost demolat de autorităţile comuniste, deşi clădirea putea fi refăcută. „S-a oferit Prager, soţul Elvirei Godeanu, care era un mare arhitect, să-l refacă absolut identic, cu condiţia să i se pună o plăcuţă pe care să scrie «Reconstruit de arhitectul Prager». El fiind evreu, sistemul comunist n-a acceptat să pună acea plăcuţă”, ne spune, de dincolo de timp, maestrul Ion Lucian.
Sursa: Un teatru cum nu s-a mai văzut
de Victor Potra
