Demult. Cînd era luni dimineaţă dădeam o fugă pînă la cinema. Ştiam deja ce film trebuia să ruleze săptămîna asta, dar voiam să vedem şi ce va fi în programul viitor. Dădeam tîrcoale afişelor – chiar dacă erau nişte hîrtii mîzgălite de meseriaşul cinematografului – şi priveam pozele alb-negru cu secvenţe din film.
… merita, oare să chiulim de la şcoală şi să vedem primul film, cel de la 9? Aproape întotdeauna merita. Şi mai chiuleam şi peste două-trei zile, să-l vedem din nou.
Cred că jumătate din sala care urmărea filmul de la 9 era formată din chiulangii – aşa, ca noi.
Şi oricît de prost era filmul, găseam noi ceva interesant de făcut în sală.
Pe-atunci nu era nici popocorn, nu era nici cola; rar mai băgam cîte-o stică de bere – dar cu grijă, să nu ne prindă plasatoarele.
Şi ce senzaţie era să vezi filmul laolaltă cu alţi 300, 400, 500 de oameni! Să-ţi dai coate la cîte-o scenă mai trasă de păr, să strici suspansul la cîte-o uşă care se deschidea, strigînd scîîîîrţ, miau sau şase! Din cînd în cînd, ne mai ieşea cîte-o glumă bună şi rîdea toată sala-n hohote; şi ne duceam şi la spectacolul următor, să facem gluma iar. Şi glumele începeau să circule prin tot cartierul.
Şedeam şi pe scenă, cu gîturile strîmbe, cînd era vreun film cu bătăi. Nici nu respiram la vreo urmărire cu maşini. Săream de pe scaun, cînd Piedone dădea cîte-o carabă. Visam – plecam şi ne-ntorceam data viitoare.
La film.
Ei, asta a fost lumea lui Sergiu. În lumea asta el a împărăţit, în lumea asta Sergiu a fost Dumnezeu.
Ştiţi – Sergiu a murit demult, nu săptămîna trecută. A murit atunci cînd lumea asta a dispărut.
A murit cînd cinematografele nu mai dădeau film dimineaţa, cînd nu mai chiulea nimeni ca meargă la film. A murit cînd sălile s-au închis. A murit cînd am început să mergem la mall, la multiplex, la 3D, la sunet spaţial şi digital…
Pentru mine Sergiu rămîne ăla care făcea filmele cu împuşcături, cu maşini şi cu replici hazoase. Rămîne ăla despre care ştiam noi sigur că umblă mereu cu pistol la el. Rămîne ăla care gonea – cu dubiţa lui Volkswagen pe care scria Cine TV Berlin – spre Buftea.
Rămîne ăla care ştia să refacă o bătălie, o luptă, un război; care dintr-un camion Roman scotea un transportor nazist; care urla la megafon “lăsaţi geamurile deschise la case că tragem cu tunul şi se sparg!”
Rămîne ăla în faţa căruia, la Revoluţie, ni se părea aşa de firesc să aplaudăm şi să strigăm: Ser-giu! Ser-giu!
… Sergiu a murit demult, odată cu lumea-n care a fost el Sergiu.
