E o dimineaţă – undeva pe la mijlocul săptămînii. E frig; de cîteva zile e ceaţă, o ceaţă care se lipeşte de lucruri şi le urîţeşte. Poate ceaţa asta o fi veselă în pozele făcute în Herăstrău – dar eu nu sînt în Herăstrău.
Străbat zona numită R.F.G. – îi zice aşa de la Rahova-Ferentari-Giurgiului. N-au trecut nici şapte minute – două cîntece de la radio – şi deja, plecat de acasă, sînt pe cîmp: în marginea Bucureştiului.
Şapte minute, două cîntece – şi o prăpastie între civilizaţii. În casa mea e cald. Aici sînt şi colibe făcute din chirpici, table, placaje şi scîrţuri – şi e frig; e mai frig decît zice Busu la televizor.
Aici, Bucureştiul s-a întins în silă şi cu un soi de ruşine. Străzile s-au asfaltat în ultimii ani blagosloviţi cu campanii electorale. Din loc în loc, pe cîmpul ce duce înspre Măgurele, se iţesc vile, pîlcuri de case noi, luminate slab în ceaţă.
Dar eu mă uit la casele amărîte de pe Tiparniţei, de pe N.D. Cocea, de pe Humuleşti. E frig în ele – se vede. Se vede ce ard oamenii ăştia: oţetari rupţi de pe cine ştie unde, paleţi putrezi, bulumaci găsiţi prin cine ştie ce noroc. Cît de puţini îşi permit luxul să facă două focuri în casă!
Din cîteva case doar se vede fum ieşind pe horn. Cine a făcut focul în dimineaţa asta are, mai mult ca sigur, vreun copil mic. Cine nu, aşteptă seara – atunci o să umple soba cu lemne şi o să-ncingă casa. Doar atunci.
Pînă la cea mai apropiată staţie de tramvai e de mers, pe jos, cam 20 de minute. Tot atît se face şi pînă la şcoală. Unii îşi încălzesc maşinile în faţa porţii; dar cu zgîrcenie – nici măcar să dezgheţe geamurile. Gazul e scump, benzina e şi mai scumpă; maşina trebuie să meargă, nu să stea.
Nu fac poze, nu-s un soi de reporter venit să se minuneze de alte lumi – şi lumea asta nu e condamnată, nu e nevoie s-o privesc de sus. Merg încet. Ceaţa s-a lăsat jos, umezeala a îngheţat pe asfaltul de pe N. D. Cocea. Mă uit cu atenţie. Locul ăsta de Bucureşti e plin de hale, ateliere, garaje rămase de pe vremea comunismului. Toate sînt cumpărate de mahări mari; şi în toate, acum, se fac bani. Sînt depozite, ateliere de reparat maşini. Într-o curte mare doi tipi zgribuliţi taie nişte taxiuri accidentate cu flexul; din două o să facă unul nou peste o săptămînă.
Tot la un astfel de meşter merg şi eu. Sînt mulţi mecanici (de-aici din cartier) în agenda mea; e Mişu, e Vali Ţiganu, e Gabi, e celălalt Gabi – fratele lui Florin, e Florin, e Andrei… sînt mulţi.
În atelier e frig; într-un godin fumegă nişte placaje. Maşina o să stea cîteva zile. Omul ar face-o mai repede, dar îi vin boşi peste rînd mereu; pentru că aici îi costă de zece ori mai puţin decît în service să-şi facă maşina.
… E ora 9 dimineaţa deja (de-abia?) şi merg repede la tramvai – trebuie să ajung înapoi în oraş, înapoi la ale mele, înapoi la lucru.
E frig în continuare. Destui oameni care se urcă în tramvaiul umed miros a fum, a cafea proastă luată cu un leu, a ţigări căpăcite.
Mă întreb dacă cei care cîştigă binişor, care merg cu maşina primită de la serviciu, care au avut cum să-şi facă o rată, mai ştiu că există lumea asta.
Repet! Nu e o lume condamnată, nu e o altă societate! Copiii de aici învaţă bine, fetele de aici vor să meargă la facultate, nu la modelling; ştiaţi?
Să zic că iubesc toţi oamenii? Aş minţi. Că îmi plac toţi? N-aş putea susţine nici asta! Dar îmi pasă, înţelegeţi! – îmi pasă de oameni. Oamenii trebuie s-aibă cum să meargă la spital, la şcoală, să fie loc pentru ei în societatea asta.
Şi acum mă uit la parvenitul mărunt, care grohăie: ”eu cîştig bani: eu am dreptul la civilizaţie, am dreptul la respect!”
Futu-te-n gură! … dar oamenii care nu cîştigă cît tine – ăştia n-au, mă, dreptul la civilizaţie, n-au dreptul la respect?
