O arhitectură a întrebării

    scris de Ando

    Recunosc: titlul articolului l-am luat, mârlăneşte, cu copy-paste chiar de aici, unde este povestea acestei case.

    De ce aşa ? Păi, pentru că sintetizează cel mai bine impresiile mele despre această clădire. Prima oară, am văzut-o pe siteul Bienalei de Arhitectură de anul ăsta şi mi-am adus aminte că strada Duzilor e relativ aproape de mine. Şi dacă tot am avut recent treabă prin zonă , m-am gândit s-o văd “pe viu” şi i-am tras şi câteva poze.

    Pe urmă, am recitit povestea ei. Ce pot să spun? În primul rând, sunt convins că e o mare satisfacţie personală şi profesională să proiectezi şi să construieşti propria casă, aşa cum vrei, unde să locuieşti şi unde să lucrezi în spaţiile gândite de tine, pentru tine. Nu ştiu dacă mulţi arhitecţi de la noi au acest privilegiu.

    În al doilea rând, lectura respectivă m-a pus, oarecum, pe gânduri: nu cumva sub imperiul superficialităţii de simplu privitor, mă grăbesc uneori să fac aprecieri (mă refer la clădiri), fără să ştiu şi ce a gândit respectivul arhitect?

    Aici, de fapt, dupa cum ni se spune, e vorba şi de o provocare: încercarea de a rupe, cumva, monotonia şi cuminţenia caselor din zonă.

    Recunosc, sincer, că dacă vedeam respectiva casă direct, fără lectura premergătoare, aşa cum e plasată acum, în contextul clădirilor din jur, o şi etichetam “ca nuca-n perete”. Şi, iarăşi, mă întreb: oare greşeam chiar atât de mult?

    Poate că, într-adevar, amplasamentul nu pare cel mai fericit… dar aici discuţia se poate lungi pe alte coordonate. La urma urmei, cred că în asta şi constă unul din secretele meseriei de arhitect: să valorifice la maximum datele de pornire (teren, vecinătăţi etc).

    Grea şi “meseria” asta de privitor!!