Înainte era mai bine…
De câte ori nu auzim vorba asta? “Înainte era mai bine!”
Nu – nu era. Nici înainte nu era mai bine.
Apucîndu-mă de seria de articole de sfîrşit de Decembrie şi de sfîrşit de comunism, am intrat în dialog cu prieteni care au trăit mai mult decît mine atunci. Multe din consideraţiile din articolul de azi le aparţin. E un articol ca un schelet reconstituit plecînd de la un osişor; iar osişorul este întrebarea: era înainte mai bine?
Eu ziceam că nu era mai bine…
Inexact!
Sunt mai multe aspecte sub care chiar ERA mai bine. Vreau să zic, mai bine pentru categorii largi ale populaţiei, nu pentru “unii”, că aşa întotdeauna au fost unii ce au profitat de necazurile altora, la fel cum în caz de catastrofă, groparii prosperă…
De exemplu, „facultăţile muncitoreşti” însemnau practic conferirea de diplome universitare unor tovarăşi de nădejde, dar analfabeţi, cam ca Spiru Haret acuma. Asta e rău, dar fapt este ca în socialism accesul gratuit la învăţământ pentru cei din fostele categorii sărace, defavorizate, era o realitate! Nu era doar propagandă… Sigur că au existat perioade întunecate, de abuzuri – în 1950 mama nu putea găsi de lucru, nu o angajau pentru că era „fiică de chiabur”. Măcar părinţii terminaseră şcoala, tot atunci la admiterea la facultăţi la fel, era cotă de muncitori şi ţărani, deci copii de telectuali aveau puţine şanse.
Însă eu mă refer la anii 60-80, când învăţământul era deschis şi accesibil tuturor! Cine vroia să înveţe, putea să o facă, fără a fi nevoit să cheltuie prea mult. Învăţământul gratuit şi obligatoriu, eliminarea analfabetismului, nu erau doar sforăitoare fraze de propagandă, ci însăşi realitatea! Sigur, astea ţin de NORMALITATE, însă la noi normalitatea este ceva rar. Tragic este că acum a scăzut dramatic calitatea învăţământului, iar asta ne afectează pe toţi. Ca şi la Sănătate, ca şi în infrastructură ţi transporturi, este un întreg sistem ce s-a degradat, astfel că în prezent, chiar dacă ai destui bani şi eşti dispus să cheltui pentru ceva de calitate, este greu să găseşti spitale bune, medici cu experienţă, şi scoli sau facultăţi unde SE FACE carte!
Şi-apoi, ne întrebăm când este înaintele ăsta?
Pentru unii, înaintele este perioada de dinainte de Război.
Pentru părinţi, a fost perioada interbelică, şi chiar războiul, până la instaurarea comunismului! Chiar ei recunoşteau că nu curgeau lapte şi miere pe atunci, dar categoric ERA mai bine, plus că atunci au fost copii sau adolescenţi…
Pentru alţii, înaintele înseamnă anii “deschiderii” – când comunismul, în plină construcţie, era mai uman.
Da, da, da! Eu sunt de părere că anii “60 şi “70 chiar au fost buni – ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi perioada de început a Cizmarului, când se lucra cu avânt la construcţia socialismului, s-au făcut mari realizări, pe care le utilizăm şi astăzi. Iar Cârmaciul nostru, ce făcea de zor vizite de lucru cu preţioase indicăţii în ţară şi vizite „de pretinie cu toate popoarili” peste hotare, era eminamente ridicol – nu sinistru cum a devenit ulterior, în anii ’80.
Îmi pare sincer rău pentru cei care nu au apucat adevărata Iepocă de Aur, ci doar agonia comunismului.
Sunt date concrete ce atestă “bunătatea” – de exemplu un coleg îmi spunea, prin 1988 când categoric la noi era rău, că a găsit nişte numere vechi din Scânteia, din 1962 sau ’63, unde în afară de laudele şi exagerările comunismului, erau cifre concrete: salariile au crescut, iar unele preţuri s-au redus!!!
Pentru anii ’80, când ne confruntam cu o inflaţie MARE pentru comunism (ehei, dacă am fi ştiut ce ne aşteaptă DUPĂ 1990!) erau amintiri dintr-o perioadă bună… La începutul anilor 60, creşterea salariilor, şi deci a nivelului de trai pentru “clasa muncitoare” era perfect reală, însă trebuie ţinut cont că se pornea de foarte jos. Tata nu mai este, dar chiar acum în primăvară, putea să dea detalii concrete despre cât de greu o duceau în anii ’45-’55. La începutul anilor ’60 situaţia se redresa vizibil, însă pornea de la un nivel foarte scăzut.
În calitate de copil de patru ani nu simţeam dificultăţile, dar ţin minte foarte bine că la începutul anilor ’60 NU EXISTAU multe lucruri pe care nu acum în Mileniul III, în România postdecembristă ce face parte din UE, ci chiar prin anii 1975 le luai drept garantate: telefon, televizor, maşină de spălat, frigider… Da, în 1960 arhaicul “gheţar” ce utiliza blocuri de gheaţă era încă folosit într-o casă din zona centrală a Capitalei! Maşina de spălat era simplă, cu o cuvă verticală deschisă, şi o paletă mică de bachelită ce agita apa, iar storcătorul de rufe era manual!
Telefoane erau doar două la casa din Labirint 70 şi 70A, pentru vreo patru familii.
Da, era o formidabilă criză de locuinţe – blocurile “staliniste” construite în anii ’50 erau puţine, şi doar P+3, insuficiente. Deşi părinţii erau proprietari, le băgau chiriaşi mult peste capacitatea normală a locuinţei. Înainte de a mă naşte eu, familia locuia cinci într-o cameră (e dirept, substanţial mai mare decât una de bloc). Abia valurile de blocuri din anii ’60 şi ’70 au rezolvat problema locuinţelor… Trebuie să mă uit în Cartea de Imobil ca să văd datele exacte, dar ţin minte că aveam chiriaşi si în pod – care teoretic nu era locuibil! Nu doar apa curentă lipsea, ci şi lumina naturală – nu existau ferestre, ci doar un luminator şi lucarne. Şi desigur podul are rol de izolare termică, de protecţie pentru restul clădirii – iarna era frig, iar vara, excesiv de cald. Erau amenajate doua boxe acolo, o familie locuia, pentru chiuvetă şi toaletă coborau la cei de la etajul întâi. Care etaj aveau mai multe camere, bucătărie, toaletă, dar existau doar chiuvete, nu şi cadă!
Deci, erau două telefoane la două corpuri de clădire, patru apartamente, cinci familii şi vreo 19 oameni…
Nu mai ştiu când am avut primul televizor şi ce marcă era (gama de posibilităţi se rezuma la sovieticele Temp-2 sau Rubin), dar îmi amintesc bine când NU aveam încă, şi mergeam cale de două staţii, până la unchiul de pe Calea Călăraşi, ca să vedem “cutia magică” cu imagini mişcătoare.
La fel, îmi amintesc bine entuziasmul survenit într-o seară, când tata a adus acasă ASPIRATORUL, un formidabil Buran sovietic, cu o carcasă emisferică, cu vopsea metalică “lovituri de ciocan!”
Avea ca accesorii pe partea de refulare un pulverizator, şi un dispozitiv de făcut bule, ca să înlocuiască maşina de spălat! Pe atunci, electrocasnicele erau scumpe şi făcute să dureze, nu eram în „societatea de consum”…
Spun toate astea ca să subliniez că anii 1960 au fost de incontestabil progres, tocmai pentru că se pornea tare de jos …
Şi mai sunt şi unii-alţii care cred că înainte înseamnă orice moment de dinainte de ’89…
Da, sunt, însă este greu de explicat DE CE. Atenţie, asta NU este doar o părere personală ci un fapt obiectiv! Acum ştim bine că evenimentele din 1989 au fost declanşate din exterior. Dar DE CE mămăliga a putut fi făcută să explodeze?
Pentru că oamenii erau foarte nemulţumiţi! NU „unii” oameni – că nemulţumiţi şi contradicţii, interese divergente, vor fi totdeauna – ci marea majoritate. Chiar şi securiştii, care l-au trădat pe Ceauşescu… Aşadar este o mare prostie să spui că era bine în ORICE moment de dinainte de 1990!
Era bine! Se făceau blocuri, se construia metrou, toată lumea avea de muncă.
DAR REALIZĂRILE SUNT! EXISTĂ!
Nu are rost să comparăm cu o Românie ne-comunistă ideală, că nu a existat. Da, înainte de război ţara noastră era grânarul Europei, iar leul avea acoperire în aur. Însă democraţie nu prea a fost – dictatura lui Carol al II-lea, apoi a lui Antonescu. Sigur că nu se compară cu teroarea stalinistă, chiar daca Regele sau Mareşalul au executat sumar câţiva duşmani personali, nu exista un SISTEM concentraţionar, nu exista un arhipelag Gulag sau lagăre de exterminare ca la nazişti!
Însă acum, după 1990, dezamăgirea a fost foarte mare, din toate punctele de vedere!
Dar „mândrele realizări” ale comunismului sunt o realitate! Cum să nu regrete lumea perioada în care se construia, se lucra, ţara era „în curs de dezvoltare” ? Nu în curs de distrugere, cum este acum…
Blocuri gri cu apartamente schiloade? Cutii de chibrituri?
Sigur că da, însă se poate şi mai rău, ne-o arată dezvoltările de după 2000. Finisajul e în general bun, arată frumos, împărţirea mai inteligentă, iar spaţiile generoase, dar preţul este prohibitiv, iar structura de rezistenţă ridică serioase semne de întrebare.
Ce să mai zicem de utilităţi, de amplasarea faţă de oraş, sau de căile de acces, de structura de rezistenţă, de respectarea normelor seismice sau de PSI… Garsonierele lui Robert Negoiţă, ce au ars ca o şură de paie, sunt un elocvent exemplu în sensul ăsta – şi din păcate nu reprezintă un caz izolat.
Metrou?
Desigur că nu “Ceauşescu a făcut metroul”, aşa cum nu Keops a construit cu mâinile lui piramida! Şi nici nu a inventat Cizmarul metroul, nu este o idee genială pe care alţii nu au avut-o de loc!
Dimpotrivă, după mine cel mai mare păcat al metroului bucureştean este că a sosit greu, este tardiv, o Capitală cu trei milioane de locuitori trebuia să aibă de mult reţea de transport subteran.
Rămâne însă FAPTUL incontestabil că degeaba a avut ideea Dimitrie Leonida încă de la începutul secolului (1908-19110), degeaba în 1934-‘36 când s-a turnat planşeul peste Dâmboviţa constructorii au lăsat pe margini buzunare pentru viitorul metrou, degeaba în 1952-54 comuniştii proiectează trasee mai logice decât cele realizate, fapt este că abia în 1975 sub Geniul Carpaţilor a început efectiv construcţia metroului!
Sigur că metroul se putea face MULT mai bine!
Ţin minte că atunci când atunci când s-a dat în folosinţă prima linie, eram bucuros, şi desigur mândru de realizările noastre, ale poporului român, sub înţeleapta conducere a Tovarăşului şi a lenuţei-Academician.
Totuşi, nedumerirea era mare: CINE merge de la Timpuri Noi la Semănătoarea?!
La vremea respectivă, era perfect firesc ca metroul să unească „marile platforme industriale socialiste” cu cartierele dormitor, dar ce sens avea o line care să lege între ele DOUĂ mari întreprinderi?
Personal, eu mi-aş fi dorit o legătură pe direcţia nord-sud, ceva de genul BIG Berceni – Piaţa Unirii (de acolo puteam să îl iau) – Gara de Nord, ori metroul a ajuns destul de târziu la gară … chiar la Facultate a ajuns cam târziu, ţin minte că în iunie 1981, când am fost la repartiţie, am plecat de la Grozăveşti cu metroul, ceea ce era o noutate! Dar până atunci, mergeam la Politehnica din Grozăveşti cu tramvaiul, pe cheiul Dâmboviţei…
În realitate, traseele metroului au fost destul de aiurea, şi abia în 1989 a fost închis şi inelul de la Dristor, pe care acum îl folosesc foarte des (şi nu sunt singurul, chiar este aglomerat) …
Ce să mai zic de staţia Mihai Bravu, amplasată complet ilogic? Înainte de 1989, când coborai spre podul de la Abator, pe stânga era pustiu (harta din 1938 menţiona acolo „grădini”) iar pe dreapta erau ceva întreprinderi, însă cu densitatea foarte mică de oameni – nu fabrici cu sute de muncitori, ci depozite, autobază. Atunci pentru CINE a fost făcuta staţia de metrou acolo?! Mult mai logic era, şi la nivelul anilor 80 dar şi acuma, dacă o făceau la intersecţia lui Mihai Bravu cu Calea Vitan, unde SUNT blocuri!
Un lucru totuşi este bun la Metroul bucureştean: distanţa MARE între staţii, pe care unii i-o reproşează Cizmarului! Am fost la Berlin, am rămas surprins ce apropiate sunt staţiile de metrou acolo!
Sigur, staţiile la distanţă mică sunt foarte comode, însă extrem de costisitoare, şi în subteran, dar mai ales la suprafaţă, prin clădirile anexă şi exproprierile necesare. În plus, indiferent de tehnologie, chiar dacă ai tren MAGLEV, staţiile prea DESE reduc considerabil viteza medie, dacă trenul trebuie mereu să frâneze, iar dup ce s-au urcat călătorii porneşte din nou.
Nu aşa!! Dacă ai treaba la colţul străzii, mergi pe jos, dacă ai la 3-4 staţii, iei transportul de suprafaţă, metroul este pentru distanţe mai mari, traversarea oraşului dintr-un capăt în altul – acolo simţi cu adevărat diferenţa… Deci, Cizmarul a făcut o treabă bună cu staţiile rare, chiar dacă uneori a exagerat în sensul acesta!
Autostrada?
La fel, dacă după 1990 România ar fi urmat o dezvoltare firească, nimeni nu mai plângea după micul tronson de autostradă făcut de Ceauşescu!
Poate că „nu avem nevoie de autostrăzi” , la plural, dar nici măcar de drumuri expres?
Şi dacă nu avem nevoie de reţea de autostrăzi, ca la nemţi, cum poţi spune că nici măcar una nord-sud şi alta est-vest nu sunt utile? Ar fi strict necesare pentru traficul internaţional ce trece pe la noi, dacă nu pt. românii propriu-zis …
La sfârşitul anilor ‘60, când s-a dat în folosinţă Autostrada, pe care acum o numim A1, eram foarte mândru – este şi la noi un drum cum văzusem doar în filmele imperialiste, cu treceri suspendate!
Mătuşa conducea cu 110 la oră în drum spre Piteşti, ne simţeam bine.
Totuşi, chiar copilul de 13 ani ce eram pe atunci se întreba: foarte bine, ajungi foarte repede de la Bucureşti la Piteşti, şi după aia? Ce faci, ca drumul nu merge mai departe! (La vremea respectivă, nici vorbă de Transfăgărăşean). Cum rămâne cu accesul nord-sud şi est-vest?
La fel, drumul spre Litoral: în 1970 era o simplă şosea, cu o singură bandă pe sens, iar trecerea Dunării se făcea cu bacul (îmi pare rău că nu am făcut poze!). Abia prin 1985 s-au început lucrările la A2, iar după revoluţie ne-au trebuit 22 de ani ca să o terminăm…
——————
Ei, dragii mei, şi noi terminăm aici – dar mai sînt multe de zis, multe de comentat.
Am încercat să mă gîndesc bine, să nu fiu ridicol, nici încrîncenat. Am încercat doar să vă vorbesc despre lucruri care au fost – despre lucruri care ne-au condiţionat, ne-au influenţat.
Pînă la urmă, e doar Decembrie. Facem cadouri, mergem la cumpărături, mâncăm bine, plecăm în vacanţe. Dacă v-am smuls jumătate de oră din vremea şi cheful vostru – atîta am vrut.
